Metodele psihometrice ( 2 )
Testele, în general, au o mare utilitate în psihologie. Ele sunt folosite ca instrumente de cercetare în vederea psihodiagnozei.
De exemplu, Nicolae Mitrofan ( 1997 ) le gãseste aplicabilitatea în testarea psihologicã a copilului mic.
Pavel Muresan ( 1987 ) le integra în universul cromatic al omului, preferinta pentru culoare fiind “oglinda universului nostru interior”.
Testele pot servi însã si ca mijloc de autocunoastere si autoevaluare. În ultimul timp au apãrut o multitudine de lucrãri, dedicate prezentãrii diferitelor teste menite a-i ajuta pe oameni sã se cunoascã mai bine ( vezi Neculau, 1997, 1998 ; Arãdãvoaicei si Popescu, 1998, 1999, etc. ).
Testul este considerat uneori o metodã experimentalã, sau o varietate de experiment.
În realitate, testul si experimentul se diferentiazã atât prin scopul pe care îl au, cât si prin tehnicile utilizate.
Dacã pornim chiar de la definitia lor, vom constata cã experimentul tinde spre stabilizarea unor relatii de tip cauzal, pentru a ajunge la formularea unor legitãti psihologice, în timp ce testul presupune mãsurarea obiectivã si standardizatã a unui esantion de comportament.
Alexandru Rosca adaugã la aceastã diferentiere si o alta, arãtând cã testul nu implicã manipularea activã a unei variabile independente.
Chiar dacã, în cazul lui se vorbeste de existenta unei variabile independente, aceasta este nonexperimentalã, neputând fi variatã de cercetãtor.
Aplicând un test de memorie, vom afla câte cuvinte retine un copil de 6 ani, si câte retine unul de 7 ani.
Vârsta, ca variabilã independentã, este datã, si nicidecum variatã de cercetãtor.
În test, variabila independentã nu constituie altceva, decât criteriul de selectie a subiectilor.
Desi între test si experiment exist diferente semnificativa, ele pot trece unul în altul.
De exemplu, unele teste de memorie sunt folosite ca situatii sau stimuli în cercetarea experimentalã, pentru a se studia modul de memorare a cuvintelor izolate, a frazelor, a versurilor, etc.
La rândul ei, o situatie experimentalã, dacã este standardizatã, se transformã în test.
Timpul de reactie studiat în laborator, în functie de o serie de particularitãti ale stimulilor ( intensitate, similaritate, etc. ) poate fi aplicat si ca probã de selectie a soferilor sau aviatorilor ( vezi Rosca, 1978, pp. 32-33 ).
Desi oferã mari posibilitãti în diagnoza nivelului de dezvoltare a însusirilor psihice, testele au si suficiente limite, datorate mai ales modului lor de concepere, de aplicare si de valorificare a rezultatelor.
Alexandru Rosca ( 1963 ) aratã cã, testele iau în considerare rezultatul, dar nu si felul în care se ajunge la obtinerea lui.
Anne Anastasi ( 1969 ), fãcând o analizã mai subtilã, a cauzelor care au condus chiar la o revoltã “antitest”, considera cã acestea sunt :
- confuziile si ambiguitãtile continute de test ;
- ignorarea de cãtre autorul testului, a deosebirilor de nivel cultural al subiectilor ;
- rigiditatea clasificãrilor ;
- imposibilitatea psihologului, de a formula un prognostic pornind numai de la rezultatele testului.
Un exemplu tipic care atestã importanta determinãrii socio-cultural a testului, a fost dat de S.L. Pressey ( 1933 ). El relateazã cazul unui psiholog, care aplica scara metricã Binet-Simon, adaptatã realitãtilor americane, pe un copil de 12 ani dintr-o regiune muntoasã din Kentucky, unde scolile erau extrem de rare.
( 1 ) Psihologul adreseazã urmãtoarea întrebare : “Presupunând cã ai zece centi si îti cumperi bomboane de sase centi, câti bani îti mai rãmân ?”, la care copilul rãspunde : “N-am avut niciodatã zece centi si chiar dacã i-as avea, nu i-as cheltui pe bomboane. Mama stie sã le prepare singurã”.
( 2 ) Atunci, psihologul schimbã enuntul problemei : “Dacã duci cele zece vaci ale tatãlui tãu la pãscut, si sase dintre ele se rãtãcesc, cu câte vaci te întorci acasã ?”
Rãspunsul prompt, al copilului a fost : “Noi n-avem nicio vacã, dar dacã am avea si as pierde sase, n-as mai îndrãzni sã mã întorc acasã”.
( 3 ) Nepierzându-si curajul, psihologul reformuleazã întrebarea : “Dacã într-o scoalã sunt zece elevi, si sase lipsesc pentru cã s-au îmbolnãvit de pojar, câti scolari mai rãmân în clasã ? “.
Si iatã rãspunsul primit : “Niciunul, pentru cã ceilalti s-ar teme sã nu ia si ei pojar”.
Pentru a spori utilitatea si eficienta testelor, în general este necesarã respectarea urmãtoarelor recomandãri :
- crearea unor teste, în concordantã cu specificul socio-cultural al populatiei, pe care acestea urmeazã a fi aplicate ;
- adaptarea celor deja elaborate, la specificul culturilor pe care se vor aplica ;
- utilizarea, nu doar a unui singur test, ci a unor baterii de teste ;
- corelarea rezultatelor obtinute, prin aplicarea testelor, cu rezultatele obtinute, prin aplicarea altor metode de cercetare ;
- coroborarea rezultatelor de la teste, cu rezultatele obtinute în activitatea practicã.
Pornind de la considerentul cã, multã vreme psihometria a fost atasatã domeniului particular al Psihofizicii, si mai ales al testelor, mai recent se militeazã pentru lãrgirea sferei acestei notiuni ( vezi Dickes et al., 1994 ).
Se propune o viziune de ansamblu a problemelor de mãsurare întalnite în psihologia stiintificã, începând cu :
- definirea conceptelor, continuând cu
- elaborarea observatiilor,
- constructia testelor,
- redactarea chestionarului, si
- terminând cu analiza datelor.
O asemenea extensie este absolut necesarã, deoarece multã vreme cei care au mãsurat personalitatea, inteligenta sau atitudinile au procedat, spun autorii cu ironie, dar si exagerând, ca Dl Jourdain, celebrul personaj al lui Molière, “fãcând prozã fãrã sã stie”, adicã fãrã sã se întrebe asupra, a ceea ce fac.
( Extras din Introducere în psihologie, editia a III-a, Mielu Zlate, Ed.Polirom, 2000, Iasi )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu