Tehnici de consonantã terapeuticã în programarea neurolingvisticã (Neuro Linguistic Programming, N.L.P.)
În ultimele decenii, programarea neurolingvisticã ( Neuro Linguistic Programming – N.L.P. ) a deschis noi directii de investigare a cãilor de adâncire a întelegerii empatice între partenerii de comunicare.
De altfel, aceastã abordare îi oferã terapeutului un arsenal de instrumente eficiente, menite sã dezvolte relatia sa cu pacientul, sã faciliteze comunicarea dintre cei doi, în scopul producerii modificãrilor comportamentale dezirabile.
N.L.P. stabileste criteriile unei comunicãri eficiente, prin elaborarea unui meta-model pentru limbaj, menit sã permitã accesul la întelegerea mai profundã a ceea ce spun oamenii.
Autorii acestui sistem ( R. Bandler si J. Grinder, 1982 ) valorificã cunostinte provenite din Scoala terapeuticã a hipnozei ericksoniene, din terapia sistemicã de familie ( V. Satir ), din Gestalt-terapie ( F. Perls ), precum si din regulile de functionare ale limbajului, propuse de gramatica generativã transformationalã ( N. Chomski ).
Un vechi dicton afirmã cã, limbajul este oglinda realitãtii.
Perspectiva social-constructivistã afirmã cã, dimpotrivã, cuvintele si dialogul social în care limbajul se manifestã, construiesc realitatea ( McNamee, 1992 ; Wittgenstein, 1953 ).
Cuvintele vehiculeazã întelesuri socialmente construite, iar explicatiile pe care le propunem în legãturã cu noi, cu ceilalti sau cu situatiile în care ne aflãm, se dezvoltã în cadrul interactiunii cu ceilalti.
Programarea neurolingvisticã evidentiazã faptul cã, limitele limbajului sunt limitele “hãrtii” pe care individul o are, despre realitatea în care se aflã .
Interactiunea prilejuitã de relatia terapeuticã modificã “harta” pacientului, prin intermediul unui “dialog transformational” ( Sexton, Whiston, 1994 ), în care reprezentãrile si organizarea informatiilor de care acesta dispune, sunt schimbate prin renegocierea unor noi premise si semnificatii.
Dupã I. Dafinoiu ( 2000, p. 116 ), “limbajul implicã nu numai un schimb verbal, el este un proces activ al adoptãrii unor pozitii relationale, si al unor secvente comportamentale, în functie de aspectele importante ale Povestii fiecãruia”.
În cadrul acestui model, limbajul este utilizat tocmai pentru a evidentia limitele limbajului.
Prin urmare, activitatea terapeutului constã în a identifica “modelul lumii” pe care fiecare persoanã si-l construieste, pornind de la propria realitate.
Acest model va fi completat, în ideea sporirii posibilitãtilor de alegere ale pacientului.
Meta-modelul îl ajutã pe terapeut sã dobândeascã o întelegere empaticã, a universului interior al pacientului sãu.
Lingvistii deosebesc douã niveluri ale limbajului :
- structura superficialã, si
- structura profundã.
Dacã structura superficialã este reprezentatã de discursul oral sau scris al unei persoane, structura profundã este discursul nerostit, în fapt, reprezentarea lingvisticã a universului sãu interior.
Psihoterapeutul descoperã elementele lipsã din discursul manifest al pacientului, în ideea de a reconstitui, cât mai complet posibil, “modelul lumii” pacientului.
Toate cele sase elemente se aflã într-o strânsã interdependentã.
Prin urmare, nu se poate stabili o relatie psihoterapeuticã eficientã, dacã terapeutul nu se sincronizeazã cu partenerul sãu de relatie, nu îi observã comportamentul nonverbal, si nu culege informatiile utile în vederea stabilirii obiectivului terapeutic, toate aceste elemente permitând ghidarea psihoterapiei în directia producerii schimbãrii pacientului.
Comunicarea în programarea neurolingvisticã se defineste dupã urmãtorul model :
- sincronizarea,
- stabilirea relatiei – observarea,
- ghidarea terapiei – culegerea de informatii,
- stabilirea obiectivului terapeutic.
( Practica comunicãrii în psihoterapie, P. Sary, 1990, p. 113 ).
( extras din Tehnici psihoterapeutice, Odette Gîrlasu-Dimitriu, doctor in Psihologie si psihoterapeut, Facultatea de Psihologie-Sociologie si Stiinte Politice a Universitatii “Hyperion”, intre 1991-1998 cercetator stiintific la Institutul de Filozofie si Psihologie al Academiei Romane “C.R.Motru”, departamentul de Psihologie medicala si psihoterapie, sub conducerea prof.univ.dr. Irina Holdevici, Ed. Victor, Bucuresti, 2004 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu