Cuvinte si semne ale lui Dumnezeu ( Episcopii din Belgia )
Avem atâta nevoie de gesturi !
Cum s-ar manifesta dragostea pãrintilor pentru copiii lor, prietenia si solidaritatea în încercãri, iubirea dintre logodnici si dintre soti, grija fatã de cei bolnavi, dacã nu am avea decât cuvântul ?
În momentele cele mai importante ale vietii, fie ele vesele sau dureroase, cuvântul are nevoie de gesturi pentru a misca inima omului.
Biserica are, si ea, gesturi care “vorbesc”.
Existã cuvinte care “miscã” si care “lovesc”
Cuvintele au cu adevãrat puterea de a “misca”, de a rãni sau de a vindeca si aceasta, datoritã faptului cã, ele sunt sustinute de un ansamblu de semne care “rostesc” iubirea si duiosia, dispretul sau indiferenta.
Dumnezeu ne miscã prin Cuvântul sãu si prin gesturile sale.
Mâinile sale, spune într-un limbaj poetic Biblia, ne-au plãmãdit dupã chipul sãu.
Oare nu si-a eliberat El poporul “cu mânã puternicã si cu brat înalt” ?...
Dumnezeu ne miscã pentru cã se apropie de noi. El a luat firea omeneascã, pentru a se uni cu noi.
Prin mâna lui Isus, El vindecã, binecuvânteazã, împacã si consacrã...
Existã oare un semn mai mare decât Cristos ?
Când Dumnezeu ne face semn, îl face pe întelesul nostru. El nu striveste, ci înaltã.
Cel mai frumos semn al Tatãlui este faptul cã ni l-a trimis pe Fiul sãu.
Cuvântul latin “sacramentum” semnificã, între altele, “jurãmânt solemn de fidelitate, printr-un semn autentic”.
De aceea, spunem cã Isus Cristos este sacramentul prin excelentã, ce realizeazã întâlnirea dintre Dumnezeu si oameni.
Biserica este la rândul ei, sacramentul prezentei lui Cristos printre noi.
În ea, fiecare sacrament este un cuvânt si un gest de mântuire : Domnul ne renaste la viatã, ne confirmã si ne iartã pãcatele ; El ne împacã ; El îi uneste pe soti ; El îsi adunã poporul la aceasi masã si se dãruieste ca hranã ; el redã viatã bolnavilor si dãruieste pãstori poporului sãu.
Sacramentele schimbã oare cu adevãrat viata crestinului ?
Cel care administreazã un sacrament trebuie sã aibã intentia de a face, ceea ce face Biserica.
Chiar dacã acesta e pãcãtos, sacramentul nu-si pierde valoarea sfintitoare, cãci Domnul este acela care lucreazã prin intermediul gestului sacramental.
Când Petru, Paul sau Iuda boteazã, “Cristos este acela care boteazã” spune sfântul Augustin.
Ceea ce ne transformã, este întâlnirea cu Cel Înviat. Iar sacramentele sunt lucrarea Duhului Sfânt : datoritã lui îl putem întâlni pe Domnul, prin intermediul cuvintelor si gesturilor sacramentale, prin care El însusi înfãptuieste mântuirea noastrã, si ne reînnoieste viata.
Întâlnirea cu Cel Înviat presupune credinta aceluia care cere sã primeascã sacramentul, credinta Bisericii suplinind-o pe aceea a copilului la botez, sau la mir.
Într-adevãr, nici Cristos însusi nu putea face un gest de mântuire, acolo nu exista credintã în El ( Mc 6,5 ).
Oare, nu tocmai atunci când participarea noastrã e prea slabã, celebrãrile ne lasã o senzatie de gol ?
Acela care iubeste cu adevãrat are grijã sã se pregãteascã, trup si suflet, pentru întâlnirea cu cel iubit.
Crestinul se pregãteste lãuntric sã-l întâlneascã pe Cristos.
O celebrare trãitã din adâncul sufletului nu ne lasã neschimbati astãzi, mâine, dupã o vreme...
Cum vorbeste si lucreazã Dumnezeu în Bisericã ?
“Eu sunt cu voi în toate zilele, pânã la sfârsitul lumii”, spune Domnul ( Mt 28,20 ).
Ne întrebãm uneori, cum sã ne apropiem de Cel Înviat.
De fapt, El vine spre noi, acolo unde ne aflãm.
Biserica, Trupul lui Cristos, îl face perceptibil în Istorie.
Realizeazã acest lucru prin proclamarea Cuvântului si prin sacramente :
- botezul,
- mirul,
- euharistia,
- pocãinta,
- ungerea bolnavilor,
- cãsãtoria si
- preotia.
Domnul nu e prezent numai în cuvânt si în sacramente, ci si în adunarea convocatã de El si în celebrantul care actioneazã în numele lui.
Îl celebrãm pe Domnul si celebrãm si faptul de a fi împreunã, datoritã chemãrii Tatãlui.
Auzirea Vestii celei Bune i-a umplut de bucurie pe cei care s-au convertit si au crezut în Domnul.
Aceastã bucurie a primului ceas este si a noastrã.
Noi nu credem « fiecare pentru sine », ci credinta ne adunã, cum a adunat pe ucenici si multimile la glasul lui Petru în ziua de Rusalii.
Bucuria noastrã se exprimã si astãzi prin cântãri si psalmi, cu care îl preamãrim pe Dumnezeu-cu-noi.
( extras din Credinta Catolicã exprimatã de Episcopii din Belgia, traducere si adaptare dupã Livre de la Foi, Les Évêques de Belgique, Conferinta Episcopalã din Belgia, Bruxelles, 1987, Arhiepiscopia Romano-Catolicã de Bucuresti, 1991 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu