Personalitatea schizoidã

Personalitatea schizoidã

Ø        Adesea pare a fi impasibilã, detasatã, greu de deslusit.

Ø        Pare sã fie indiferentã la elogiile sau criticile celorlalti.

Ø        Preferã mai cu seamã activitãti solitare.

Ø        Are putini prieteni apropiati, deseori chiar din cercul familial. Nu leagã prietenii cu usurintã.

Ø        Nu cautã compania celorlalti.

Atentie însã : a se deosebi personalitãtile schizoide, de schizofreni.

“Schizoid” nu înseamnã câtusi de putin schizofren, chiar dacã ambele cuvinte au aceeasi rãdãcinã greacã, schizo, care înseamnã “rupt”, în sensul de “rupt de lume”.

Dar schizofrenia nu este un tip de personalitate, ci este o adevãratã maladie.

Pacientii schizofreni au idei delirante si suferã de perturbãri ale facultãtilor intelectuale, ceea ce nu este cazul lui Sebastien, care este un excelent cercetãtor.

Cum percepe Sebastien lumea ?

Nu este deloc usor sã întelegi cum trãiesc personalitãtile schizoide, cãci acestea nu se destãinuie.

Cum sã ghicesti ceea ce gândesc despre altii si despre sine aceste personaje, când le vezi retrase, impasibile, tãcute ?

Psihologii cred cã principala convingere a acestor personalitati este ceva de genul : “Relatiile cu ceilalti sunt imprevizibile, epuizante, izvor de neintelegeri, asa cã este mai bine sa le eviti”.

Stim cu totii cã ceilalti sunt imprevizibili, obositori adesea.

Cu toate acestea, nu ajungem cu totii schizoizi !

De ce oare, pentru persoana schizoidã, contactul cu ceilalti este deosebit de istovitor ?

Mai intai, poate pentru cã schizoidul este mai putin abil decat noi în a întelege reactiile celorlalti, care îi par greu de “descifrat”.

Faptul de a comunica cu ceilalti îi solicitã un efort considerabil.

Încercati sa va amintiti o imprejurare in care ati fost nevoiti sa faceti putina conversatie cu straini, a caror limba nu o cunoasteti prea bine.

Ei bine, oboseala resimtita de voi atunci seamana, poate, cu a unei persoane schizoide, care trebuie sa faca efortul de a comunica cu ceilalti.

Apetitul scazut al schizoizilor pentru contacte, ar putea fi si altfel justificat : schizoizii par sa fie mai putin sensibili decat marea masã la parerile celorlalti, incluzand aici admiratia si incuviintarea lor.

Complimentele nu-i prea impresioneaza pe schizoizi, asa ca rareori se intampla “sa le vaneze”.

Contrar altor personalitati dificile, care cauta in permanenta acordul si admiratia celorlalti ( narcisice, histrionice ), schizoidul este mult mai autonom.

El isi aflã satisfactie in lumea sa interioara, in exercitarea solitara a facultatilor sale.

Prefera sa lucreze singur, sa viseze, sa-si faureasca propriul mediu, decat sa caute aprobarea semenilor lui.

Banuiti, asadar, cã schizoizii se vor simti atrasi de profesiile in care mare parte a activitatilor lor ramane solitara : sunt mult mai multi schizoizi in randul informaticienilor, al inginerilor care lucreaza in cercetare, in acele profesii ce presupun un anume grad de izolare ( excluzand insa paznicul de far ).

Cel mai adesea, ei sunt excelenti experti in disciplina lor, de care sunt absorbiti cu totul.

Ca si Sebastien, se simt mult mai atrasi de disciplinele abstracte sau tehnice, decat de cele ce tin de uman.

Sa-l ascultam pe Marc, douazeci si noua de ani :

La saisprezece ani s-a supus unei terapii la indemnul parintilor, ingrijorati de însingurarea lui.

“E adevarat ca, dintotdeauna m-am simtit mult mai fericit cand eram singur.

Cand eram copil, petreceam ore intregi in podul casei nascocind tot felul de povesti cu exploratori si insule misterioase, inspirat si de cartile pe care le citam.

Visam cu ochii deschisi.

Aveam si un caiet in care scriam toate aceste povesti, dar nu-l aratam nimanui.

Nu voiam ca altii sa-l citeasca, nu voiam decat sa insemnez diferitele insule cu geografia lor imaginara.

Erau insule nepopulate, iar ca explorator rolul meu era acela de a clasifica flora si fauna.

Sursa mea de inspiratie erau atlasele vechi de istorie naturala.

La zece ani, puteam spune pe dinafara numele tuturor speciilor si subspeciilor de mamifere si de pasari, dar ma interesau mai mult clasificarile, decat animalele in sine.

La scoala, insa, lucrurile nu mergeau prea bine.

Eram un elev bun, dar nu prea sociabil.

Ma simteam altfel decat ceilalti copii care imi pareau galagiosi, neastamparati, iar jocurile baietilor nu ma prea interesau.

Ceilalti radeau de mine si, in scurt timp, ma alesesem si cu o porecla : “Bizaros”.

“Bizaros” in sus, “Bizaros” in jos.

In clasa a sasea ii devenisem antipatic sefului clasei, asa ca eu eram mereu tapul ispasitor.

Din fericire, aveam un prieten a carei fire seamana oarecum cu a mea, numai ca el era mult mai voinic decat mine, si asa am fost lasat in pace ( am ramas prieteni pana azi, lucrãm la aceeasi firma, caci atunci cand s-a eliberat un post, eu l-am instiintat ).

Cel mai greu mi-a fost in adolescenta.

Ceilalti baieti ieseau, flirtau cu fetele ; eu eram tot retras.

Daca mergeam, totusi, la cate o serata, nu stiam ce sa spun, cum sa ma comport.

Ma obosea teribil sa fac conversatie si, apoi, mereu aveam impresia de a nu fi inteles bine ce asteptau ceilalti de la mine.

As fi ramas retras in coltisorul meu, absorbit cu totul doar de munca mea, dar ma simteam atras de fete.

Si aceasta m-a determinat sa ies din izolarea mea.

Dar abia acum imi dau seama cat de stangaci eram cu fetele.

Nu prea stiam ce sa le spun ; cand deschideam gura, vorbeam numai despre ceea ce ma pasiona, abordam numai acele teme in care ma descurcam cu usurinta : le explicam de pilda cum planeaza un avion sau cum te poti calauzi dupa stele, daca te ratacesti pe mare.

Vreme de cateva minute reuseam sa le atat curiozitatea, apoi insa incepeau sa se plictiseasca ; imi dadeam seama de asta, dar tot nu schimbam registrul.

Mai mult, daca se intampla ca vreun alt baiat sa fie atras de aceeasi fata, eu ma retrageam de indata, caci intreaga situatie imi parea mult prea complicata.

Terapia m-a ajutat enorm.

In primul rand, am izbutit sa-i infatisez psihologului acele situatii in care nu ma simteam in largul meu, ceea ce a fost ca un fel de antrenament pentru a-mi explica propriul punct de vedere, lucru care in viata obisnuita nu imi reusea.

A fost o experienta foarte utila.

Ulterior, gratie psihologului am ajuns sa inteleg mai bine ceea ce asteptau ceilalti intr-o conversatie, si de ce eu nu reuseam sa comunic cu ei.

Ajuns in acest stadiu, am acceptat ideea unei terapii de grup, ceea ce la inceput refuzasem.

Era un grup de antrenament in afirmarea de sine.

Jucam diferite roluri, pornind de la situatii din viata de zi cu zi.

De pilda : “Sa zicem ca sunteti la un curs si langa dvs. se afla o fata draguta ; vreti sa incepeti o conversatie cu ea si sa o invitati la o cafea”.

O fata din grup juca rolul studentei.

Ne simteam cu totii stanjeniti, dar terapeutul stia sa creeze o ambianta linistitoare, in care toti prindeam curaj.

Intr-un singur an am progresat enorm.

Mi-am pastrat gustul pentru singuratate si pentru activitatile intelectuale, dar contactul cu ceilalti mi se pare mai placut decat inainte, pentru ca sunt mai destins.

Si apoi, eu si sotia mea suntem firi complementare.

Ea este mult mai vivace si mai sociabila decat mine, tot ea este cea care leaga noi prietenii, care organizeaza timpul liber.

In acelasi timp, ma cunoaste indeajuns de bine, asa ca nu ma sileste sa-mi depasesc “doza” de contacte.

Daca nu as fi facut o terapie, cred ca nu as fi ajuns niciodata sa am o relatie cu o asemenea femeie si sa ma si casatoresc cu ea.”

Marc a avut o dubla sansa : de a fi avut inca de timpuriu un prieten care, facandu-l sa nu se simta parasit, l-a ajutat sa-si construiasca o mai buna imagine de sine.

Si o a doua sansa : de a fi avut din adolescenta un terapeut care sa-i propuna o terapie adecvata trebuintelor sale, care a incercat sa-i amelioreze capacitatile relationale.

( extras din Cum sa ne purtam cu personalitatile dificile, François Lelord, Christophe André, Ed. Trei, Tipografia Multiprint, Iasi, 1998 )