Empatia în psihoterapie

Empatia în psihoterapie

În general, existã un consens al cercetãtorilor cu privire la faptul cã empatia reprezintã un factor important în psihoterapie, dar diferã modul în care diversele Scoli terapeutice definesc acest termen.

De pildã, psihoterapia existentialistã, mai mult decât oricare altã scoalã terapeuticã, sustine cã empatia reprezintã o deprindere centralã a psihoterapeutului.

Acesta evitã orice încercare de a emite judecãti cu privire la clientul / pacientul sãu.

Obiectivul major al psihoterapiei este acela ca terapeutul sã se proiecteze pe sine in interiorul lumii sentimentelor clientului sau.

Definitia existentialista a empatiei pune accent pe capacitatea terapeutului de a simti.

Terapeutul nu trebuie sa incerce sa-l modifice pe client, ci sa-i ofere un mediu plin de caldura si de intelegere, in care acesta poate sa isi actualizeze posibilitatile latente.

Psihoterapia psihanalitica defineste empatia intr-un mod similar.

Capacitatea psihanalistului de a simti, ceea ce pacientul simte, este descrisa ca o regresie a Ego-ului in slujba procesului psihoterapeutic.

Sigmund Freud ( 1949 ) afirmã cã “empatia este mecanismul care face posibil ca un individ sa preia unele atitudini in toate directiile, cu privire la viata mintala a altuia”.

Ulterior, S. Stark ( 1966 ) defineste empatia ca un proces al unei identificari scurte prin care, cu o fantezie constienta sau neconstienta, cineva s-ar contopi pe sine cu o alta persoana, pentru ca sa inteleaga si sa impartaseasca sentimentele si atitudinile altuia.

Dupa J.M. Lewis ( 1978 ), diferenta dintre conceptul psihanalitic si cel existentialist, cu privire la empatie, se refera mai degraba la scopurile empatiei, decat la procesul insusi.

Psihanalistii pun accent pe abilitatea psihoterapeutului “de a gravita in jurul empatiei”, in vederea obtinerii unei analize cat mai obiective cu privire la pacient.

Tipul de empatie definit atat de psihoterapia existentialista, cat si de cea psihanalitica vizeaza “empatia afectiva”.

Definitia lui C. Rogers, autorul psihoterapiei centrate pe client, cu privire la rolul empatiei in psihoterapie se refera, atat la capacitatea terapeutului de a percepe in mod acurat ceea ce simte clientul, cat si la comunicarea partenerului sau de relatie a acestei intelegeri.

Scala de empatie acuratã a lui Truax si Carkhuff ( 1967 ), pe care o vom prezenta in cadrul acestei lucrari, pune un accent mai mare pe capacitatea terapeutului de a percepe cadrul intern de referinta al pacientului ( “empatia cognitiva” ), decat pe propriile sentimente ale terapeutului.

C. Rogers ( 1959 [...] ), considerat cel mai influent teoretician al empatiei in domeniul psihoterapiei, considerã cã “a fi empatic inseamna a percepe cu acuratete cadrul intern de referinta al altuia, cu toate componentele sale emotionale si semnificatiile care-i apartin “ca si cum” ai fi cealalta persoana, dar fara a pierde conditia de “ca si cum”.

Perceperea acestui cadru intern de referinta al altuia, presupune un amplu proces :

Ø        cognitiv,

Ø        emotional,

Ø        motivational,

Ø        ca si profunde reactii vegetative.

Rogers considerã cã sunt necesare trei conditii de intelegere empatica :

( 1 ) Cu cat terapeutul va fi mai congruent in relatiile sale, cu atat modificarea personalitatii clientului va avea sanse sa se produca ;

( 2 ) Cu cat terapeutul manifestã o consideratie pozitiva neconditionata fata de client, cu atat terapia are sanse mai mari de reusita ; il apreciaza in totalitate, are sentimente pozitive fata de client, pe care le exteriorizeaza fara rezerve, nu emite judecati de valoare;

( 3 ) Daca terapeutul “ghiceste” sentimentele si reactiile personale, incercate de client in fiecare clipa, daca stie sa le perceapa “din interior”, asa cum ii apar clientului, si daca reuseste sa ii comunice aceasta intelegere, atunci conditia va fi indeplinita.

Din punctul de vedere al psihoterapiei cognitive, empatia reprezinta o caracteristica importanta a comunicarii psihoterapeut-pacient.

Cele trei functii de baza ale empatiei sunt :

1.     a-l asculta pe celalalt cu atentie,

2.     a-i repeta ceea ce intelegem ( a reformula ),

3.     a-i cere, eventual, precizari, informatii in plus, sau o confirmare ( P. Brinster, 1995 [...] ).

Accentul este, de asemenea, pus pe dimensiunea cognitiva a empatiei.

Mai recent, M.H. Davis ( 1983 ) considerã cã empatia este o combinatie intre asumarea cognitiva a rolului celuilalt, si activarea preluarii experientei de substituire emotionala in starile altuia.

Acest punct de vedere sintetic, ofera o interpretare multidimensionala a fenomenului empatic, prin combinarea directiei cognitive si a celei emotionale.

In opinia cercetatorului român S. Marcus ( 1997 [... ] ), “empatia reprezinta un atare mod de adaptare, propriu oricarui individ in relatia cu ceilalti, si difera de la o persoana la alta, putand tinde spre valente inalt performantiale”.

Ar fi greu de presupus o persoana adaptata la imprejurarile de viata, care sa evite un comportament empatic fata de parteneri, exceptandu-se formele de neadaptare sociala care frizeaza patologicul.

Faptul ca se vorbeste in sfera normalului, de gradiente empatice, si nu de tipuri neempatice, il indreptateste pe autorul mai sus mentionat, sa considere empatia drept trasatura comuna de personalitate.

Realizand o sinteza a studiilor, care vizeaza modelele tipologice ale empatiei aflate in relatie cu unele variabile de personalitate, se constata urmatoarele aspecte :

1. persoanele empatice sunt caracterizate prin prezenta unei atitudini optimiste, caldura, emotionalitate, altruism, generozitate, flexibilitate, extraversiune, tendintã ascendent afiliativã si sociala, comportament prosocial bine dezvoltat, abilitate interpersonala, manifestã ratiuni umaniste pentru alegerea profesiunii medicale ;
2. persoanele slab empatice apar ca fiind mai rigide, retrase, intolerante, adopta valori egocentrice, singuratice, revendicative, centrate pe sine, introverte, nu acorda atentie sentimentelor altora.

In contextul actual, exista numeroase programe de training a acestui fenomen psihic, considerat drept o conditie necesara optimizarii relatiilor interpersonale.

Prin urmare, empatia apare drept un fenomen perfectibil care poate fi supus unor antrenamente dirijate ( K. Bullmer, 1975 ; R.F. Dalton si L.M. Sundblad, 1976 ; L. Haynes si A. Avery, 1979 ; W.F. Shaffer si  T.J. Hummel, 1979 ).

( extras din Tehnici psihoterapeutice, Odette Gîrlasu-Dimitriu, doctor in Psihologie si psihoterapeut, Facultatea de Psihologie-Sociologie si Stiinte Politice a Universitatii “Hyperion”, intre 1991-1998 cercetator stiintific la Institutul de Filozofie si Psihologie al Academiei Romane “C.R.Motru”, departamentul de Psihologie medicala si psihoterapie, sub conducerea prof.univ.dr. Irina Holdevici, Ed. Victor, Bucuresti, 2004 )