Metoda povestirilor de viatã

Metoda povestirilor de viatã

Este o metodã complexã, la prima vedere compozitã, în esentã individualizându-se în raport cu celelalte.

Fãcând parte din marea categorie a asa-numitelor metode de “întretinere” ( convorbirea, interviul etc. ), metoda povestirilor de viatã prezintã un specific aparte.

“Povestirile de viatã” sunt relatãri ale unui subiect, incitat de un cercetãtor, referitoare la o parte, sau la întreaga sa experientã trãitã.

Este vorba despre descrierea Istoriei ( obiective si subiective ), realmente trãite de subiect.

Daniel Bertaux, care s-a ocupat de aceastã metodã începând din 1976, aducându-i o serie de perfectionãri, face urmãtoarele precizãri, menite a configura specificul ei : avem de-a face cu o Povestire de viatã, atunci când un subiect povesteste unei alte persoane, cercetãtor sau altcineva, un episod oarecare din experienta sa trãitã ( de unde rezultã cã povestirea de viatã este o formã narativã, fãrã a exclude alte forme de discurs în cadrul ei ) ; trebuie fãcutã o distinctie netã, între :

1.      Istoria realã a unei vieti si

2.     Povestirea ei în circumstante date

( ceea ce înseamnã cã Istoria unei persoane posedã o realitate prealabilã manierei în care ea este povestitã, si independentã de aceasta ; punând în relatie mai multe mãrturisiri asupra experientelor trãite ale unei situatii sociale, putem depãsi singularitatea lor, ajungând, prin constructie progresivã, la o reprezentare sociologicã a componentelor sociale ale situatiei ) ; deoarece Povestirea de viatã este structuratã în jurul unei succesiuni temporale de evenimente si situatii, rezultã cã suita evenimentelor si situatiilor constituie coloana vertebralã, sau linia unei vieti ( care nu este neapãrat armonioasã, ci balansatã de forte colective, care îi reorienteazã parcursul într-o manierã imprevizibilã, si în general incontrolabilã ) ; dat fiind faptul cã, între experienta trãitã de un subiect si povestirea ei, survin o serie de mediatori :

1.     perceptia,

2.     memoria,

3.     reflexivitatea subiectului,

4.     capacitãtile sale narative,

5.     parametrii situatiei de întretinere,

s-ar putea crede cã Povestirea de viatã nu este decât o reconstructie subiectivã, lipsitã de legãturã cu Istoria realã trãitã ( numai cã, tocmai asemenea “infiltrãri” ale acestor mediatori sunt proprii parcursului pe care subiectul se strãduieste sã-l povesteascã ; pe de altã parte, “mediatorii” nu schimbã structura diacronicã a situatiilor si evenimentelor care jaloneazã parcursul vietii ; studiind mai multe Povestiri de Viatã se poate degaja nodul lor central, care corespunde dimensiunii sociale ) ( vezi Bertaux, 1997, pp.32-37 ).

Acelasi autor aratã cã “povestirile de viatã” îndeplinesc o triplã functie :

1. functia exploratorie ( contribuie la descoperirea unui întreg univers de viatã ) ;
2. functia analiticã sau explicativã ( reprezintã o tehnicã importantã de cercetare, care permite analiza materialului recoltat, compararea lui cu alte informatii, obtinute prin alte metode ) ;
3. functia expresivã ( dobânditã atunci când “povestirile de viatã” sunt publicate ).

Înteleasã în acest mod, metoda “povestirilor de viatã”, desi pare a fi identicã cu metoda autobiograficã, se diferentiazã de ea.

Autobiografia este o formã scrisã si autoreflexivã ; în cadrul ei subiectul, în singurãtate, proiecteazã o privire retrospectivã asupra vietii sale trecute, consideratã în totalitate si ca o totalitate.

Povestirile de viatã sunt forme orale si foarte spontane, dialogate.

Subiectul este invitat de cãtre cercetãtor sã considere experientele sale trecute, filtrate si orientate de întrebãrile cercetãtorului.

Desi se încadreazã în rândul metodelor de întretinere, “povestirile de viatã” reprezintã, prin caracteristicile lor, o formã particularã a acestui tip de metode.

Metoda povestirilor de viatã are o mare aplicabilitate în etnosociologie ( un tip de cercetare empiricã, fondatã pe ancheta de teren, care îsi inspirã tehnicile de observatie din traditia etnograficã, dar care îsi construieste obiectele prin referintã la problematica sociologicã ).

( Extras din Introducere în psihologie, editia a III-a, Mielu Zlate, Ed.Polirom, 2000, Iasi )