Metoda convorbirii

Metoda convorbirii

Convorbirea este o discutie angajatã între cercetãtor si subiectul investigat, care presupune :

1. relatia directã, de tipul “fatã în fatã », între cercetãtor si subiect ;
2. schimbarea locului si rolului partenerilor (cel care a întrebat, poate sã si rãspundã, (iar) cel care a rãspuns poate sã si întrebe ;
3. sinceritatea deplinã a subiectului, evitarea rãspunsurilor incomplete, de fatadã, a celor care tind a-l pune într-o luminã favorabilã, a deformãrilor voluntare ;
4. existenta la subiect, a unei oarecare capacitãti de introspectie si autoanalizã, evaluare si autodezvãluire ;
5. abilitatea cercetãtorului, în a obtine angajarea deplinã si autenticã a subiectilor în convorbire ;
6. empatia cercetãtorului (transpunerea acestuia în stãrile psihice ale subiectului, postarea pe pozitiile subiectului pentru a-i intui reactiile, a-l întelege mai bine).

Convorbirea este consideratã metoda psihologicã cea mai complicatã si cea mai greu de învãtat.

Este complicatã, din mai multe motive :

1. în cadrul ei, influenta reciprocã dintre cercetãtor si subiectul investigat, este mai mare decât în oricare altã metodã ;
2. presupune recoltarea mãrturiilor subiectului, care pot fi incomplete sau chiar deformate (involuntar, dar si voluntar) ;
3. implicã o selectie a relatãrilor fãcute de subiect, or, aceasta s-ar putea sã fie la fel de subiectivã, ca si relatarea însãsi.

Spre deosebire de observatie si de experiment – prin intermediul cãrora investigãm conduitele, reactiile exterioare ale subiectului -, convorbirea permite sondarea mai directã a vietii interioare a subiectului, :

1. a intentiilor ce stau la baza comportamentului,
2. a opiniilor,
3. atitudinilor,
4. intereselor,
5. convingerilor,
6. aspiratiilor,
7. conflictelor,
8. prejudecãtilor si
9. mentalitãtilor,
10. sentimentelor si
11. valorilor

subiectului.

În afara informatiilor referitoare la trãirile prezente sau anterioare ale subiectului, prin convorbire urmãrim si clarificarea sensului unor reactii ale subiectului, manifestate cu prilejul aplicãrii altor metode (observatie, experiment etc.).

Existã mai multe forme ale convorbirii, si anume :

1. convorbirea standardizatã, dirijatã, structuratã (bazatã pe formularea acelorasi întrebãri, în aceeasi formã si ordine tuturor subiectilor, indiferent de particularitãtile lor individuale) ;
2. convorbirea semi-standardizatã sau semi-dirijatã (cu adresarea unor întrebãri suplimentare, cu reformularea altora, cu schimbarea succesiunii lor, etc.) ;
3. convorbirea liberã, spontanã, asociativã (în functie de particularitãtile situatiei în care se desfãsoarã, de cele psihoindividuale ale subiectului, chiar si de momentul când are loc).

În afara acestor forme, în care rolul esential îl are cercetãtorul, existã si alte modalitãti (cum ar fi convorbirea psihanaliticã, propusã de Sigmund Freud, si convorbirea nondirectivã, imaginatã de Carl Rogers), în care cercetãtorul creeazã conditiile psihologice ce vor facilita destãinuirea spontanã a subiectului, chiar fãrã ca acesta sã fie permanent întrebat, astfel incât subiectul singur sã ajungã la constientizarea si solutionarea propriilor lui conflicte.

Aceste forme de convorbire, mai ales cea psihanaliticã, au fost denumite « asimetrice », deoarece retin doar faptele care sunt în acord cu postulatele conceptiei psihanalitice.

Pentru reusita convorbirii este necesar ca, cercetãtorul :

1. sã se gândeascã anticipat la ea, sã-si structureze (în linii mari sau chiar în amãnunt) întrebãrile ;
2. sã culeagã informatii despre subiect ;
3. sã-i anticipeze rãspunsurile, pentru a sti cum sã se comporte în eventualele situatii neprevãzute (blocarea subiectului, refuzul lui de a rãspunde etc.).

Grija cea mai mare a psihologului constã însã, în a-l motiva pe subiect sã se angajeze în convorbire si sã furnizeze informatii cât mai complete si mai reale, despre sine si despre trãirile sale psihice.

În acest sens, anumite trãsãturi personale ale cercetãtorului (începând cu prezenta fizicã si terminând cu o serie de caracteristici de personalitate) nu sunt deloc neglijabile.

Extrem de importante sunt si anumite abilitãti psihosociale, relationale ale cercetãtorului, atitudinile manifestate de acesta în timpul convorbirii.

Rogers recomanda psihologului sã manifeste o “consideratie pozitivã neconditionatã” fatã de subiect, adicã sã fie autentic, sã se implice dezinvolt, cu simpatie, sã abordeze cu cãldurã, cu sentimente pozitive relatãrile si manifestãrile subiectului, chiar dacã acestea sunt uneori în contradictie cu modul sãu de a fi.

Numai astfel, subiectul capãtã încredere în psiholog, si se dezvãluie nestingherit.

Se pare cã, intuitia si empatia sunt douã dintre caracteristicile esentiale ale celor care aplicã aceastã metodã de cercetare.

Marele avantaj al convorbirii constã în faptul cã, permite recoltarea unor informatii numeroase, variate si pretioase într-un timp relativ scurt, si fãrã a necesita materiale si instalatii speciale.

Dezavantajul ei provine din posibila lipsã de receptivitate a subiectului, din subiectivitatea sa ; de aceea, se impune cu necesitate, ca datele obtinute sã fie completate si verificate prin alte metode.

( Extras din Introducere în psihologie, editia a III-a, Mielu Zlate, Ed.Polirom, 2000, Iasi )