Judecata din punct de vedere psihologic

Judecata din punct de vedere psihologic

Judecata este o asertiune ( Ed. Goblot ), adicã afirmarea sau negarea unui raport.

Ea presupune totdeauna o generalizare.

Chiar dacã, aflându-mã într-o grãdinã spun prietenului, arãtându-i douã flori : “asta e la fel cu asta”, înseamnã cã le subsumez totusi, conceptului de asemãnare.

Judecata presupune o analizã, întrucât asertiunea vizeazã un aspect al subiectului ( N este un abil conducãtor ) si, totodatã, o sintezã, prin relatia stabilitã cu o anumitã categorie.

Sunt mai multe feluri de judecãti, fapt care intereseazã pe logician, preocupat de valoarea lor de adevãr.

Psihologia observã mai întâi cã judecata constituie la origine, un act social.

Eu nu fac o afirmatie, decât dacã presupun o îndoialã sau o lacunã la interlocutorul meu.

Informez pe cineva cã Z este inginer, doar când nu stie, ori ar avea motive de îndoialã.

Astãzi, în logicã se preferã termenul de “propozitie”, în locul celui de judecatã.

În psihologie, distinctia ni se pare foarte importantã. O propozitie poate fi un automatism verbal, niste cuvinte învãtate mecanic, pe când o judecatã adevãratã exprimã o convingere.

De exemplu, un elev ascultat la lectia de Biologie spune : “Zestrea ereditarã se transmite prin cromozomi ».

Dacã însã, profesorul adoptã o mimicã dezaprobatoare, el se corecteazã si spune : “Nu ! Se transmite prin citoplasmã”.

În acest caz, elevul dã dovadã de o învãtare mecanicã, efectueazã un act de reproducere fidelã, si atât.

Dacã scolarul a cãutat sã înteleagã lectia, el nu-si schimbã afirmatia, ci aduce argumente, citeazã experientele care au dovedit rolul cromozomilor.

El este convins de adevãrul celor afirmate.

Convingerea este esentialã pentru a considera o propozitie, ca fiind o judecatã, adicã un act de gândire.

Pe de o parte, o judecatã presupune o convingere si, pe de alta, urmãreste sã convingã pe cineva, este – de fapt – un act de vointã, nu o simplã asociatie de termeni.

Când este vorba de temeiurile convingerii persoanei care face o afirmatie, problema se complicã.

Existã la populatiile foarte primitive, convingeri fãrã niciun temei logic ; este asa-numita credulitate primitivã.

Simpla percepere a unor coincidente, sau a unor succesiuni imediate duce la credinte de nezdruncinat, în raporturi cauzale cu totul absurde.

Se citeazã aventura unor misionari catolici care, la sfârsitul secolului trecut, au debarcat într-o insulã izolatã din Pacific, cu intentia de a crestina populatia de acolo.

S-a întâmplat ca debarcarea lor, sã coincidã cu o perioadã de secetã.

Or, bãstinasii au considerat cã preotii catolici, mai ales din cauza hainelor lungi si negre, sunt cauza lipsei de ploaie.

Coincidenta respectivã a dus la convingeri si la o dusmãnie atât de înrãdãcinate, încât misionarii au trebuit sã renunte la proiectul lor.

Si la debilii mintali se constatã uneori credinte absurde, dar ferme, fãrã niciun temei real.

În general, în triburile primitive, s-a constatat relatia extrem de strânsã dintre convingerile fiecãrui individ, si credintele statornicite în grup.

Acestea au o puternicã fundamentare afectivã. De aceea, indivizii sunt impenetrabili la experientã. Nici faptele, nici argumentele nu-i pot convinge, mai ales când nu sunt pe linia intereselor colectivitãtii.

Si astãzi, afectivitatea influenteazã mult judecãtile.

Firile afective, mai ales cele cu o culturã redusã, fac afirmatii nefondate rational, ba chiar absurde, în favoarea intereselor si aspiratiilor ce le animã.

Uneori chiar se contrazic vizibil, fãrã sã-si dea seama.

De altfel, asa cum a observat Pierre Janet, gândirea, judecata întemeiatã rational necesitã un efort de sintezã mintalã destul de mare, incomparabil cu facilitarea unor simple asociatii.

În unele boli mintale, gãsim spirite incoerente, manifestând uneori o credulitate excesivã, alteori, dimpotrivã, o neîncredere totalã.

Respectivii bolnavi nu sunt jenati de contradictiile pe care, câteodatã, le debiteazã, în ideile lor lipsind orice organizare, orice sistem coerent.

Un tablou deconcertant ni-l oferã unii psihastenici. Un asemenea bolnav spunea : « Stiu cã ce spuneti este adevãrat, ratiunea îmi spune cã este adevãrat, dar totusi nu mã pot convinge, mã îndoiesc ! ».

Iatã un caz de disociere între evidenta rationalã si convingere !

Nici faptele nu au un rol hotãrâtor : închide robinetul de apã dar, dupã ce iese din camerã, se întoarce din nou sã verifice !

Judecata adevãratã, act de gândire, este bazatã pe o convingere întemeiatã rational.

R. Descartes scria “Actiunea gândirii prin care credem un lucru, este diferitã de aceea prin care cunoastem cã-l credem”.

Aici se reliefeazã specificul constiintei reflexive, de a putea cunoaste si verifica actele gândirii proprii.

Într-o judecatã, eu am constiinta unor temeiuri pe baza cãrora fac o afirmatie.

Dacã este nevoie, pot enunta aceste argumente rationale.

Când afirm cã, delfinul nu este peste, – ci mamifer, - eu mã bazez fie pe informatiile citite într-un Manual sau un Tratat, fie pe Observatia animalului care, periodic, iese din apã pentru a respira.

Întemeierea rationalã a unei afirmatii este facilã în domenii cum sunt geometria sau fizica, dar dacã intervin interese personale, ele influenteazã cu usurintã judecãtile formulate.

E greu sã fii obiectiv, când e vorba de proprii tãi copii, pe care tu i-ai format, sau dacã se discut o gresealã fãcutã în cadrul muncii tale.

Dar progresul nu poate fi realizat, decât bazându-te pe adevãr.

De aceea, o sarcinã principalã a scolii, este educarea obiectivitãtii în gândire.

Înainte de a lua o hotãrâre, trebuie ca ea sã se întemeieze pe cunoasterea obiectivã a situatiei de fapt, pe argumente rationale.

Orice judecatã este un act voluntar.

Intentia noastrã este de a informa sau de a influenta o persoanã.

Convingerea presupune adeziune, si exprimarea ei implicã un act de decizie, precedat uneori de o deliberare explicitã, act care presupune reflexiune, analiza situatiei, a posibilitãtilor de interpretare a ei, a consecintelor unei decizii etc.

De aceea, când afirmatia nu convinge pe ceilalti, vin cu o serie de alte judecãti, cu argumente, cu rationamente.

O judecatã care nu convinge este urmatã uneori, de o întreagã demonstratie prin care fundamentez afirmatia mea initialã.

( extras din Psihologie generalã, Andrei Cosmovici profesor de psihologie la Universitatea “Al.I.Cuza”, Ed. Collegium Polirom, Iasi, 1996 )