Metoda observatiei

Metoda observatiei

Observatia ca metodã, constã într-o urmãrire atentã si sistematicã a unor reactii psihice, cu scopul de a sesiza aspectele lor esentiale.

În psihologie existã douã feluri de observatii, dupã cum urmãrim reactiile psihice exterioare ale unei persoane, sau propriile noastre procese psihice.

Introspectia este tocmai aceasta observatie atentã, a propriilor noastre trãiri, insesizabile din exterior ( îmi amintesc de bunica mea, si îmi dau seama cât de mult tineam la ea ; mã gândesc la o problemã de geometrie, si constat cã nu o pot rezolva, fiindcã nu-mi aduc aminte o teoremã, etc. ).

Introspectia are la bazã o proprietate unicã si caracteristicã omului : dedublarea, acea însusire de a trãi o stare, si de a fi constient de ea, în acelasi timp.

Introspectia a fost si este mult utilizatã de filosofi. Veacuri de-a rândul, ea a constituit principala sursã de consideratii psihologice.

Secolul XX a început însã printr-o virulentã criticã adusã acestei metode.

Iatã principalele obiectii :

a.      Este o investigatie strict individualã, nimeni nu poate verifica adevãrul celor afirmate ( nimeni nu poate vedea imaginile, visele pe care un subiect le descrie ) ;

b.      Este subiectivã : ceea ce afirmãm despre noi, este influentat de idei preconcepute ; chiar fãrã sã vrem, tindem sã ne prezentãm într-o luminã favorabilã, sã scãpãm din vedere aspectele ce nu ne convin ;

c.       Introspectia ne dã o imagine foarte incompletã. Dacã recurgem la memorie, memoria e lacunarã, multe se uitã ; în timpul unor fenomene intense cum sunt emotiile s.a., nu ne mai putem observa – orice încercare în acest sens, altereazã emotia ; apoi, multe aspecte din viata noastrã psihicã sunt inconstiente ( cazul unui tânãr care este îndrãgostit ; toti cei din jur îsi dau seama, doar el nu e constient, si vorbeste cu seninãtate de o “purã camaraderie” ) ;

d.      Se sustine cã, nici nu existã o introspectie, de fapt e vorba de o promptã retrospectie, de o rapidã examinare a ceea ce s-a întâmplat, cu o fractiune de secundã înainte.

Cu toate aceste deficiente reale, practic nu s-a putut renunta niciodatã la aceastã metodã, deoarece e aproape imposibilã cunoasterea motivelor adevãrate, a atitudinilor, a viselor, a aspiratiilor cuiva, fãrã a recurge la datele introspective.

Asa încât introspectia, criticatã pe fatã, a fost introdusã în cercetare “pe scara din dos” : prin intermediul convorbirilor si al chestionarelor, întrebând subiectii despre trãiri pe care ei le cunosc numai pe baza introspectiei ( ce doresc, de ce se tem, ce le place, etc. ).

Alte procedee ar fi, cerinta subiectului de a se descrie ( “Cine sunt eu ?” ), sau de a se caracteriza printr-o listã de adjective.

Chiar dacã, în unele rãspunsuri persoana investigatã recurge la reamintirea unei comportãri proprii, la multe din ele aportul introspectii e hotãrâtor.

Or, introspectia unor persoane fãrã o pregãtire specialã, fãrã puncte de reper, face ca dezavantajele acestei metode sã se amplifice.

Mai bune sunt rezultatele, când introspectia se desfãsoarã într-un cadru bine delimitat : vom vedea cã s-a folosit si o metodã a “introspectiei experimentale”.

În ce conditii putem avea încredere, în datele obtinute prin introspectie ?

Asa cum precizeazã W. Traxel, atunci când ele rezistã la proba obiectivitãtii empirice, ceea ce înseamnã ca datele sã coincidã la un numãr mare de persoane neselectionate ( si interogate în mod separat ).

Când urmrim manifestãrile exterioare ale altor persoane, vorbim de extrospectie, de observatie externã.

Suntem atenti la faptele, replicile, expresiile lor.

Desigur, aceastã formã de observatie permite o mai usoarã confruntare între mai multe persoane, si o mai facilã realizare a unui consens – în comparatie cu introspectia.

Dar în psihologie si observatia externã se loveste de mari dificultãti.

Punând mai multe persoane sã observe, simultan, un scurt fim în care actioneazã un personaj si cerându-le apoi o serie de aprecieri, privind conduita si caracteristicile sale psihice, apar numeroase deosebiri, unele fiind chiar contradictorii.

De unde aceste nepotriviri ?

Mai întâi, chiar simpla perceptie a unor obiecte se dovedeste a fi selectivã, darãmite atunci când e vorba de o fiintã umanã, care se miscã, vorbeste, râde sau plânge, etc. : numãrul de detalii ce se succed foarte rapid e mare, si multe pot scãpa atentiei.

În functie de ipotezele pe care un observator si le schiteazã imediat, el va selecta îndeosebi unele amãnunte pe care un altul le poate neglija.

În al doilea rând, noi nu percepm fenomenele psihice în integritatea lor, ci doar manifestãrile lor exterioare, iar între acestea si latura lor internã, cauzele lor interioare, relatia e foarte complexã.

Aceeasi reactie externã poate avea cauze foarte deosebite.

Iatã, de exemplu, profesoara de literaturã, dupã ce citeste, plinã de sentiment, o schitã de Brãtescu-Voinesti, observã cã, un bãietel a lãcrimat.

Ea poate sã considere lacrimile ca fiind un rezultat al încântãrii estetice.

Dar, poate cã scolarul si-a amintit de un necaz trãit de el, sau este foarte rãcit, ori un coleg din spatele lui, i-a suflat în ochi, un praf lacrimogen pentru a-i controla efectul !

Uneori, exact aceeasi reactie poate proveni ( la douã persoane ) din motive foarte diferite.

Apoi, trebuie sã putem distinge o manifestare caracteristicã de una întâmplãtoare, ceea ce nu este deloc simplu.

Faptul cã, o persoanã se exteriorizeazã violent într-o situatie, nu înseamnã cã ar avea un temperament coleric – depinde de valoarea si sensul situatiei.

Tot asa, blândetea manifestatã de cineva, în mod obisnuit, poate fi doar o mascã acoperind o fire veninoasã.

În fine, prezenta unei persoane care observã, poate schimba fundamental conduita celorlalti.

Aproape nimeni nu se poartã la fel când se stie singur, ca atunci când este urmãrit de altii.

Toate aceste aspecte fac evidentã necesitatea respectãrii anumitor conditii, pentru ca sã fim siguri de obtinerea unor informatii obiective, de valoarea stiintificã.

a.      O primã cerintã, este aceea de a ne clarifica, din capul locului, ce urmãrim sã constatãm, ce aspecte ale comportãrii, în ce situatii si în care moment. În felul acesta, evitãm a scãpa din vedere fapte, reactii importante pentru ipoteza pe care ne-o schitãm, în legãturã cu persoana observatã, ori cu fenomenul avut în vedere.

b.      Trebuie sã ne asigurãm de posibilitatea unor numeroase observatii, pentru a putea discerne ceea ce este esential, caracteristic, de ceea ce este secundar. În acest sens, este important nu numai numãrul de fapte, ci si varietatea lor, varietatea conditiilor în care observãm. Uniformitatea conditiilor în care cunoastem pe cineva, riscã sã ducã la greseli mari, în ce priveste aprecierea ei. Personajul Nora din piesa lui Ibsen, mãrturiseste cã, desi mãritatã cu sotul ei, de mai multi ani, si având doi copii cu el, totusi nu l-a cunoscut cu adevãrat. Explicatia constã într-o relatie desfãsuratã mereu în aceleasi conditii, când bãrbatul o trata ca pe un copil, ca pe o pãpusã de care trebuie sã ai grijã, sã o alinti, dar care nu are nici dreptul, nici posibilitatea de discernãmânt în problemele serioase ale vietii. Abia când a survenit un eveniment grav, si-a putut da seama Nora de imaginea realã a sotului despre ea însãsi. Asadar, un scolar trebuie urmãrit, nu doar în timpul lectiei, ci si în recreatii, acasã la el, pe stradã ; uneori, comportamentul sãu diferã mult în afara scolii, fatã de cel din clasã.

c.       Pentru a putea interpreta corect, se cere sã notãm cât mai exact observatiile noastre, dar în asa fel încât sã se distingã net faptele, de eventualele interpretãri ( necesare, însã posibil sã fie modificate ). Ch. Darwin insista sã notãm imediat, mai ale datele care par a contrazice ipotezele noastre, fiindcã pe acestea avem tendinta de a le uita – fãrã intentie.

d.      E bine ca persoana observatã sã nu-si dea seama de aceastã situatie, pentru a reactiona în mod firesc. Putem realiza acest lucru, dacã facem parte dintr-un grup în care se aflã subiectul ce ne preocupã, si-l vom urmãri prin scurte priviri în momentele favorabile. O privire insistentã deranjeazã.

Desigur, în cazul unor cercetãri de Laborator se pot folosi tot felul de aparate de înregistrare a pulsului, tensiunii arteriale, curentilor electrici din piele, muschi sau de pe creier ( electroencefalograme ).

De altfel, si în ambianta obisnuitã se poate filma subiectul, se poate utiliza casetofonul, însã în toate aceste cazuri, subiectul va sti cã se aflã sub observatie, ceea ce uneori este dãunãtor.

Dacã vrem sã evitãm aceastã situatie, câteodatã trebuie sã renuntãm chiar si la înregistrarea prin scris, amânând-o dupã terminarea observatiei ( dar nu mult timp, cãci altfel vom omite multe lucruri si aceasta poate diminua enorm, valoarea investigatiei ).

În ce priveste tehnica înregistrãrii, informatiile fie cã le consemnãm în mod cursiv, pe mãsurã ce le înregistrãm, fie ne pregãtim o Fisã, în care trecem obiectivele principale sau mai bine, o serie de întrebãri solicitând observatii precise.

Observatia nu se încheie cu înregistrarea informatiilor obtinute.

Principalul constã într-o interpretare corectã a materialului, pentru a nu confunda aparenta cu esenta, secundarul cu caracteristicul.

De aceea, nici nu este bine sã începem observatiile înainte de a ne fi schitat o ipotezã, si solutiile posibile.

Altfel, apare riscul unor informatii lipsite de coerentã.

Claude Bernard, ilustrul medic din secolul trecut, scria : “un fapt nu valoreazã nimic prin el însusi, el nu valoreazã decât prin ideea care i se ataseazã, sau prin proba pe care o aduce”.

Acelasi lucru îl subliniazã si un vechi proverb oriental : “Eruditia ( înteleasã ca un bagaj de cunostinte ) nu este stiintã, asa cum nici cãrãmizile nu sunt casã”.

Faptele, informatiile trebuie legate în ipoteze, argumente, probe, demonstratii – numai asa ele contribuie la progresul cunoasterii, al stiintei.

În interpretarea observatiilor, tinem cont de context, de situatie, cât si de atitudinile, expresiile subiectului.

Din pãcate, nici acestea nu se descifreazã usor : si în cazul lor existã multiple particularitãti de interpretare.

Pentru clarificare, ne poate ajuta mult o convorbire cu persoana.

Convorbirea constituie ea însãsi o metodã.

( extras din Psihologie generalã, Andrei Cosmovici profesor de psihologie la Universitatea “Al.I.Cuza”, Ed. Collegium Polirom, Iasi, 1996 )