Oameni ai credintei în mijlocul lumii ( Episcopii din Belgia )

Oameni ai credintei în mijlocul lumii ( Episcopii din Belgia )

“Crestinule, fii constient de demnitatea ta !” ( Sfântul Leon cel Mare )         

Trãim timpuri pasionante, chiar dacã de câtiva ani criza economicã marcheazã dureros omenirea, la scarã atât nationalã cât si internationalã.

Revolutiile tenologice continuã sã deschidã posibilitãti noi si nebãnuite.

Anumite valori morale si sociale sunt si ele mai bine afirmate si mai bine apãrate astãzi decât ieri, chiar dacã ele nu sunt întotdeauna respectate.

E cazul, de pildã, al drepturilor omului si a ceea ce s-a câstigat pe plan social.

Mediul nostru cultural a devenit foarte variat : curente de gândire de tot felul coexistã, nu fãrã dificultate, dar cu un folos evident.

Crestinii si-au adus contributia la progresul social, stiintific si cultural al omenirii, dar ar putea fi întrebati : “De ce sunteti crestini ?” sau “Ce înseamnã, pentru voi si pentru ceilalti, “a fi crestin” într-o societate în care oamenii gândesc în multe feluri ?”

Nu numai cã am încetat de a mai trãi într-un cadru cultural omogen, dar am devenit « crestini în diaspora », risipiti printre contemporanii nostri care au alte convingeri.

Într-un astfel de context, suntem interpelati de cuvântul : « Crestinule, fii constient de demnitatea ta ! Spune cine esti si în cine ti-ai pus credinta ».

Dar cum sã spunem cine suntem fãrã a ne împãrtãsi din credinta tuturor acelora care ne-au fost înaintasi si a tuturor acelora care, rãspânditi în lumea întreagã, trãiesc aceeasi credintã ?

Înainte de a fi indivizi crestini, avem o Traditie, un Crez.

Suntem un “Popor”, o comunitate, o Bisericã.

Cum poti crede, sau cum poti reîncepe sã crezi ?

Primul gest al credintei, primul dar, primul har, este pãrãsirea sigurantei cã voi gãsi rãspuns de unul singur.

Rugãciunea îmi îngãduie atunci sã fac un prim pas, cãci mã scoate în afara eului propriu.

Cum sã cred, dacã îmi clãdesc întreaga viatã pe mine însumi, sau dacã mã bazez numai pe puterile omenesti ?

“S-a împlinit timpul si Împãrãtia lui Dumnezeu este aproape : convertiti-vã si credeti în Evanghelie” ( Mc 1,15 ), proclamã Isus.

Deci El ne cheamã la convertire. A te converti înseamnã a te îndrepta spre un altul, pentru a-l primi.

Pentru Sfântul Paul, credinta se naste din propovãduire : ea “vine din auz si ceea ce se aude vine de la Cuvântul lui Cristos” ( Rom 10,17 ).

De zeci de ori auzim aceleasi pasaje din Scripturã.

Important, însã, este sã ne dãm seama cã Dumnezeu ne spune : « e pentru tine... »

Nu este deci suficient sã auzi, mai trebuie sã fii si “strãpuns în inimã” ( Fapte 2,37 ), asa cum au fost multimile când le-a cuvântat Petru, în ziua Rusaliilor.

Cum le vorbeste Dumnezeu oamenilor ?

Cuvântul lui Dumnezeu ne-a fost transmis de altii : prin intermediul familiei, al comunitãtii crestine, al unor bãrbati si femei însufletiti de credinta Bisericii.

Înainte ca noi sã stim sã citim Patima lui Cristos în Evanghelii, cineva ni l-a arãtat pe Cristos pe Cruce, si ne-a vorbit despre moartea si despre Învierea lui.

Înainte de a întelege, am crezut.

Evangheliile au ajuns la noi pe o cale lungã, prin Istoria oamenilor si a Bisericii.

Niste misionari au venit sã arunce sãmânta Evangheliei în tara noastrã ; iar Biserica noastrã a trimis misionari, ca sã aducã altor popoare Cuvântul care ne dã viatã.

În aceastã miscare de evanghelizare, Duhul este acela care aprinde inimile.

Dumnezeu lucreazã astfel în Istoria oamenilor care, din generatie în generatie, trãiesc si transmit credinta.

Dumnezeu îi cucereste pe oameni, pe unii încã din tinerete, pe altii la vârsta maturã.

El le vorbeste în frumusetea naturii, în mãrturia celor ce cred, în evenimentele vietii, bucurii sau dureri, prin lupte si prin sângele vãrsat de martirii lui Cristos.

Uneori mama ne vine în ajutor si, în ea, Biserica este aceea care ne vesteste Evanghelia.

Uneori, un necunoscut la care credinta transpare în faptã si în cuvânt ...

În toate aceste semne, Dumnezeu ne iese în întâmpinare si are initiativa.

Cum sã credem când ne loveste nenorocirea ?

Ca si iubirea, credinta nu este la adãpost de nenorocirile si de greutãtile vietii.

Ea nu este la adãpost nici de îndoialã, de obosealã si de plictisealã.

Încercarea credintei este inerentã vietii de credintã.

Ea nu este neapãrat legatã de conditiile de existentã.

Nu întotdeauna cei nãscuti în nefericire, sunt aceia care refuzã sã creadã.

Invers, oameni care au fost iubiti si s-au bucurat de toate avantajele, pot sã nu aibã – ori sã nu mai aibã – credintã în altcineva decât în ei însisi.

Când privim lumea, partea de suferintã este imensã si ne poate face sã ne îndoim de Dumnezeu.

Pentru a fi credibilã, credinta trebuie vãzutã actionând : când ea devine Veste Bunã pentru sãraci, atunci Dumnezeu se face, într-un fel, « vizibil ».

A crede înseamnã a te baza pe cineva

Profesiunea noastrã de credintã nu începe cu “Cred cã Dumnezeu existã”, sau “Cred cã Dumnezeu este atotputernic”, ci cu “Cred în Dumnezeu”.

A-ti pune încrederea în cineva, este cu mult mai mult decât a da crezare unui cuvânt venit de la el, sau în legãturã cu el : a te încrede în Dumnezeu înseamnã a arãta cã, acela în care crezi este vrednic de crezare si cã meritã sã-i rãmâi credincios.

Mai este de observat si faptul cã nu spunem : « Dumnezeule, cred în tine ! », ci ne proclamãm credinta în fata adunãrii : “Cred în Dumnezeu”.

Proclamarea credintei ne face sã spunem cine este Dumnezeu, si ce a fãcut Dumnezeu pentru noi.

Altfel spus, acest act de credintã se îmbogãteste cu un continut.

“Am crezut si de aceea am vorbit !“ ( 2 Cor 4,13 )

Cel care crede, nu poate sã nu dea glas credintei ce-l însufleteste.

Sfântul Paul nu putea sã nu vorbeascã : “Vai mie, zice el, dacã nu vestesc Evanghelia !“ ( 1 Cor 9,16 ).

Exprimarea credintei în Domnul este treaba tuturor si a fiecãruia, dupã darurile sale :

“Nu moartea lui Cristos scandalizeazã (?),

ci Învierea lui. Acest scandal se transmite

din aproape în aproape, prin crainici mai mari

sau mai mici : el ne este mereu contemporan

si fiecare îl exprimã cu mijloace proprii,

fie cã e teolog, filozof, mistic sau artist,

fie cã viata lui proprie îi este unica formã de

exprimare” ( Pierre Emmanuel ).

( extras din Credinta Catolicã exprimatã de Episcopii din Belgia, traducere si adaptare dupã Livre de la Foi, Les Évêques de Belgique, Conferinta Episcopalã din Belgia, Bruxelles, 1987, Arhiepiscopia Romano-Catolicã de Bucuresti, 1991 )