Metoda anchetei psihologice

Metoda anchetei psihologice

Ancheta, ca metodã de cercetare psihologicã, diferitã de ancheta judiciarã sau ziaristicã, presupune recoltarea sistematicã a unor informatii despre viata psihicã a unui individ sau a unui grup social, ca si interpretarea acstora în vederea desprinderii semnificatiei lor psihocomportamentale.

“Ancheta”, ca metodã de cercetare prezintã douã caracteristici esentiale :

1. caracterul ei metodic, în sensul cã trebuie sã satisfacã unele cerinte riguroase, si sã permit recoltarea unor informatii cuantificabile ;
2. caracterul particular al realitãtii asupra cãreia se apleacã :

Ø      universul personal, intim al celui cercetat,

Ø      pãrerile lui personale despre el, sau despre altii (ancheta psihoindividualã);

Ø      universul social institutionalizat (ancheta socialã);

Ø      universul psihic colectiv, supraindividual, latent sau activ, constient sau inconstient (ancheta psihosocialã).

În cercetarea psihologicã sunt utilizate douã forme ale acestei metode, pe care le prezentãm în continuare :

Ancheta pe bazã de chestionar : este una dintre cele mai laborioase metode ale psihologiei, informatii despre ea putând fi gãsite în diverse lucrãri de specialitate ( S. Chelcea, 1975; F. Bacher, 1982; C. Javeau, 1985; D. Allaire, 1988 etc. ).

Folosirea ei stiintificã presupune parcurgerea mai multor etape :

1. stabilirea obiectului anchetei ;
2. documentarea ;
3. formularea ipotezei ;
4. determinarea populatiei ( universului ) anchetei ;
5. esantionarea ;
6. alegerea tehnicilor si redactarea chestionarului ;
7. pre-testul ( pentru a vedea dacã chestionarul a fost bine elaborat ) ;
8. redactarea definitivã a chestionarului ;
9. alegerea metodelor de administrare a chestionarului ( prin persoane speciale, destinate acestei operatii sau prin autoadministrare ) ;
10. despuierea rezultatelor ;
11. analiza rezultatelor obtinute, în raport cu obiectivele formulate ;
12. redactarea raportului final de anchetã.

Dintre toate acestea, etapele 6 si 8 au o mare importantã.

Chestionarul constituie instrumentul esential al acestei forme de anchetã.

Din pãcate, nu existã unanimitate în opiniile privind definirea lui.

Mucchielli are dreptate atunci când afirmã cã, “un chestionar nu trebuie sã fie considerat o listã de întrebãri” ( Mucchielli, 1968, p.9 ), asa cum, din nefericire, se mai procedeazã astãzi.

Dimpotrivã, aratã el, toate mijloacele de cercetare a rãspunsurilor ( întrebãri propriu-zise, alegeri de imagini si desene, modalitãti de mãsurare a atitudinilor, tehnici de relevare a personalitãtii ) pot fi folosite într-un chestionar.

Claude Javeau era de pãrere cã, si o serie de teste psihologice, cum ar fi testele de activitãti, de randament, de rezolvare de probleme, de învãtare etc. , ar putea fi introduse în chestionare ( Javeau, 1985, pp.75-76 ).

Aceasta nu înseamnã cã trebuie sã confundãm chestionarele anchetei psihologice, cu chestionarele sau inventarele de Personalitate, care au scopuri psihodiagnostice.

Retinând aceastã diferentiere, Septimiu Chelcea defineste chestionarul ca fiind, «o succesiune logicã si psihologicã de întrebãri scrise, sau de imagini grafice cu functie de stimuli, în raport cu ipotezele cercetãrii, care prin administrarea de cãtre operatorii de anchetã sau prin autoadministrare, determinã din partea celui anchetat, un comportament verbal sau nonverbal, ce urmeazã a fi înregistrat în scris » ( Chelcea, 1975, p. 140 ).

În legãturã cu construirea chestionarului, cercetãtorul trebuie sã manifeste atentie fatã de urmãtoarele probleme :

1. stabilirea continutului întrebãrilor ( de regulã acestea putând fi : întrebãri factuale sau de identificare – cer date obiective despre subiect, cum ar fi : vârsta, sexul, studiile etc. ; întrebãri de cunostinte ; întrebãri de opinii si atitudini ; în sfârsit, întrebãri de motivatie ) ;
2. stabilirea tipului întrebãrilor ( cu rãspunsuri dihotomice închise, pre-codificate – da, nu ; cu rãspunsuri libere, post-codificate – lãsate la initiativa subiectului ; cu rãspunsuri în evantai – mai multe rãspunsuri, din care subiectul retine unul, douã, care se potrivesc modului sãu de a fi, de a gândi sau pe care le ierarhizeazã în functie de valoarea acordatã ) ;
3. stabilirea formei întrebãrilor, care este capabilã sã surprindã mai multe modalitãti de raportare la realitatea sondatã :

Ø      perceptiv : ( “Ce impresie ti-a fãcut noul profesor ?” ),

Ø      proiectiv-prezumtiv : ( “Intentionezi sã-ti schimbi optiunea profesionalã fãcutã ?” ),

Ø      apreciativ-evaluativ : ( “Consideri cã, angajarea ta în activitatea profesionalã este satisfãcãtoare ?” ),

Ø      motivator-explicativ : ( “De ce te pasioneazã electronica ?” ).

Prin aceste forme distincte ale întrebãrilor se obtine diferentierea mai riguroasã, dintre planul real si aspirational, se sesizeazã mai direct gradul de constientizare al subiectului, ca si capacitatea sa de întelegere ;

4.       evitarea unor greseli în formularea întrebãrilor, ca de pildã :

Ø      întrebãri prea generale ;

Ø      limbaj greoi, artificializat, tehnicist, stiintific ;

Ø      cuvinte ambigue, cu dublu sens ;

Ø      cuvinte vagi ( «cam asa », «de regulã” ) ;

Ø      întrebãri tendentioase, care sugereazã rãspunsul ;

Ø      întrebãri prezumtive ( care presupun cunoasterea dinainte a unor date despre cel investigat ) ;

Ø      întrebãri ipotetice ( care atrag dupã ele un anumit tip de rãspuns, de obicei afirmativ ) :

5.       stabilirea structurii chestionarului, a ordinii întrebãrilor ( cea mai nimeritã este urmãtoarea :

Ø      întrebãri introductive, de contact, de “spart gheata” ;

Ø      întrebãri de trecere sau de « tampon » ;

Ø      întrebãri filtru ;

Ø      întrebãri bifurcate ;

Ø      întrebãri de motivatie ;

Ø      întrebãri de control ;

Ø      întrebãri de identificare ).

Metoda anchetei sociale poate fi folositã cu succes, în diferite tipuri de actiuni sociale ( studiul pietei, publicitate, propagandã ) sau psihologice, indiferent de natura lor politicã, pedagogicã etc.

Reinjectarea rezultatelor anchetei în populatia anchetatã, reprezintã un asemenea tip de “actiune psihologicã”, deoarece prin intermediul ei se urmãreste :

1.       informarea populatiei de anchetã ;

2.       sensibilizarea ei, fatã de o problemã si

3.       mobilizarea energiei, în sensul unei actiuni pozitive ;

4.       modificarea climatului grupului,

5.       a perceptiei globale a situatiei în care se aflã subiectii.

Ancheta pe bazã de interviu presupune raporturi verbale între participantii aflati fatã în fatã, centrarea asupra temei cercetate, directia unilateralã de actiune, fiecare participant pãstrându-si locul de emitãtor sau de receptor.

Interviul, desi strâns legat de alte fenomene :

1.     întâlnirea,

2.     convorbirea,

3.     dialogul,

4.     interogatoriul,

se deosebeste net de ele.

Astfel, interviul presupune întâlnirea, fãrã ca întâlnirea sã presupunã neapãrat interviul. Între ele se stabilesc relatii, ca de la mijloc la scop.

În întâlnire, interviul este unul dintre scopurile posibile.

În convorbire, avem schimb de informatii în ambele sensuri, persoanele schimbându-si permanent locurile, fapt care nu este posibil în interviu.

Dialogul si interviul se presupun reciproc, prin ele fãcându-se trecerea, de la o stare la alta ; totusi, interviul este mai mult decât un dialog, fiindcã în cadrul lui se obtin informatii pe care nu le cunoastem dinainte.

În fine, atât interogatoriul, cât si interviul vizeazã strângerea de informatii, ambele fiind de tip maieutic ; totusi, în interogatoriu existã constiinta faptului cã, o fortã exterioarã impune obtinerea unui rãspuns, în timp ce, în interviu se lasã la alegerea subiectului posibilitatea de a rãspunde sau nu ( vezi Daval, 1967, vol. I, pp. 121-123 ).

În calitatea sa de strategie de culegere a informatiilor, interviul poate fi conceput ca metodã integratã altor metode mai largi, sau ca metodã de sine stãtãtoare, cu legile si caracteristicile sale proprii.

Existã interviuri :

1.      individuale si

2.      de grup, apoi

3.      interviuri clinice ( centrate pe persoanã ) si

4.      focalizate ( centrate pe tema investigatã ).

Clasificarea interviurilor poate fi fãcutã si dupã alte criterii :

Ø      scopul lor,

Ø      gradul de implicare a participantilor,

Ø      intentionalitatea intervievatorului etc.

Luând în considerare asemenea criterii, Malim si Birch au desprins urmãtoarele tipuri de interviuri :

1.      interviul ostil ( când cele douã pãrti au scopuri diferite ) ;

2.      interviul de cercetare ( caracterizat printr-o minimã implicare personalã, a ambelor pãrti, fapt care creste gradul de obiectivitate ) ;

3.      interviul raport ( presupune un mare grad de interactiune si cooperare, pentru atingerea scopului propus ) ;

4.      interviul încrederii asimetrice ( o parte este mai încrezãtoare decât alta, ca în  relatia dintre medic si pacient, în care pacientul are un mai mare grad de încredere în medic, decât invers ) ;

5.      interviul de profunzime ( în care intentia intervievatorului este de a stabili un grad maxim de încredere a intervievatului, în vedere explorãrii perspectivelor si motivatiilor acestuia ) ;

6.      interviul fenomenologic ( se bazeazã pe discutii libere, se sprijinã mult pe încredere, are un final deschis ) ( vezi Malim si Birch, 1998, p 834 ).

Cercetarea prin interviu creeazã un anumit context si ridicã o serie de probleme, cum ar fi :

1.      ce se pierde, si ce se câstigã din rãspunsurile intervievatului, în functie de transcrierea lor ( transcrierea completã, dar fãrã semne de punctuatie, sau incompletã, dar cu punctuatia conventional ? ) ;

2.      supra- sau sub- interpretarea ( atribuirea pentru rãspunsuri, a unor sensuri pe care acestea nu le detin ) ;

3.      interpretarea partialã ( textul scris pierde mult din interactiunea vie a participantilor ) ;

4.      intentionalitatea si lecturile multiple ( este bine ca cercetãtorul sã dispunã de multe perspective, fãrã ca acestea sã conducã la denaturarea rãspunsurilor participantilor ) ;

5.      efectele relatiilor anterioare ( cunoasterea celor intervievati s-ar putea solda, fie cu o mai mare deschidere a participantilor, fie cu formularea unor ipoteze asupra acestora, care sã nu corespundã realitãtii ) ;

6.      pericolul fetisizãrii anumitor strategii ;

7.      interpretativitatea si contra-transferul etc. ( vezi Banister et al., 1996, cap. IV ).

Multe dintre problemele anchetei pe bazã de interviu sunt comune cu cele ale anchetei pe bazã de chestionar, sau chiar cu cele ale metodei convorbirii ; de aceea, nu mai stãruim asupra lor.

Amãnunte pot fi gãsite în literatura de specialitate ( vezi Mucchielli, 1967 ).

Ambele forme de anchetã permit investigarea unui numãr mare de subiecti, într-un timp relativ scurt, recoltarea unui material extrem de bogat, ca si prelucrarea lui rapidã ( mai ales atunci când avem de-a face cu rãpunsuri pre-codificate ).

Datele anchetei se preteazã la o analizã cantitativã, în vederea surprinderii unor legitãti statistice.

Ca metodã de cercetare, ancheta psihologicã are însã si o serie de limite.

Datoritã faptului cã, pe de o parte, presupune relatia dintre operatorul de anchetã si subiectul investigat, iar pe de altã parte, recurge la autocunoasterea subiectului, ea nu este scutitã de interventia unor deformãri subiective.

Se poate întâmpla ca subiectii, bine intentionati, sã creadã cã ne furnizeazã mãrturii sincere, “adevãrate” din punctul lor de vedere, dar, din cauza operãrii cu o imagine pasagerã, episodicã, superficialã, care induce o falsã constientizare,  sã ne furnizeze de fapt informatii iluzorii, neadevãrate în raport cu fenomenul însusi ( vei Golu, 1989, p. 188 ).

Fiind supusã riscului deformãrilor, ancheta psihologicã necesitã mãsuri de protectie speciale ( instruirea si formarea operatorilor, standardizarea chestionarelor etc. ) ( pentru informatii suplimentare, cu privire la metoda anchetei, vezi si Singly et al., 1998 ; Rotariu si Ilut, 1999 ).

( Extras din Introducere în psihologie, editia a III-a, Mielu Zlate, Ed.Polirom, 2000, Iasi )