Substantele chimice sau principiile active din plante

Substantele chimice sau principiile active din plante

Multã vreme, oamenii au crezut cã « buruienile de leac » au puteri misterioase, ascunse, însotind folosirea lor de vrãji si descântece.

Treptat, oamenii de stiintã, studiind puterea vindecãtoare a diferitelor plante folosite de popor, au dezvãluit « tainele » ascunse ale acestora.

Medicul elvetian Paracelsus, sec. XVI, introduce linia obtinerii « chintesentei » din plantele medicinale prin extractii cu anumiti solventi, sau prin distilare cu vapori de apã.

Produsele obtinute erau însã un total de substante active.

Abia în sec. XVIII, farmacistul suedez Karl Schelle obtine din plante, substante chimice pure.

Adevãrata fazã nouã a chimiei vegetale – fitochimia – începe în anul 1806, când farmacistul belgian Sertürner izoleazã pentru prima oarã, alcaloidul morfina din latexul de mac.

El face primul pas pentru stabilirea metodei de obtinere a principiilor active pure din plante, deci a “chintesentei” preconizate de înaintasii sãi.

Secolele XIX si XX se caracterizeazã prin studierea pe scarã largã a substantelor chimice din plante, substante denumite si principii active.

Se poate spune, pe drept cuvânt, cã omul stãpâneste planta !

Aceste substante chimice, denumite :

Ø        Alcaloizi,

Ø        Glicozizi,

Ø        Vitamine,

Ø        Taninuri,

Ø        Uleiuri volatile, etc.,

au fost studiate în laboratoare si clinici, stabilindu-se proprietãtile lor terapeutice.

Cercetãrile stiintifice au mai arãtat cã, alãturi de principiul activ, cu actiune bine precizatã, plantele medicinale contin si o serie de substante care completeazã si mãresc actiunea lor.

De o mare importantã pentru terapeuticã este descoperirea substantelor antibiotice ( Fleming 1881-1955 ) în grupa unor plante inferioare, ca mucegaiurile si care au dat nastere la medicamente indispensabile terapeuticii moderne, ca : penicilina, streptomicina s.a.

Unii cercetãtori sovietici au demonstrat cã, nu numai plantele inferioare pot elabora principii antibiotice.

Aceste însusiri le au si unele plante superioare.

De pildã, :

Ø        Coada-soricelului,

Ø        Musetelul,

Ø        Usturoiul,

Ø        Ceapa,

Ø        Ienupãrul,

Ø        Sunãtoarea,

Ø        Pãtlagina,

si alte plante, au proprietatea de a opri dezvoltarea microbilor, actiune numitã fitoncidã.

Dintre acestea, usturoiul si ceapa sunt considerate ca cele mai bogate în fitoncide.

Tot datoritã acestor substante cu proprietãti antibiotice s-ar explica si utilizarea rãdãcinii de brustur în furunculozã, a diferitilor licheni, mugurilor de pin în afectiunile pulmonare, si a multor plante folosite în medicina popularã.

Principiile active se gãsesc uneori rãspândite în planta întreagã, si în acest caz, ea se foloseste împreunã cu rãdãcina, alteori acestea se gãsesc localizate în cantitãti mai mari numai în flori, frunze, rãdãcini, seminte, fructe, coji etc., datoritã cãrui fapt se recolteazã si se întrebuinteazã numai aceste organe ale plantei.

Pentru ca efectul curativ al plantelor sã fie cât mai bun, acestea trebuie recoltate în anumite perioade.

Plantele medicinale, pentru a-si pãstra în întregime substantele vindecãtoare, trebuie uscate cu grijã si pãstrate în cutii de carton sau pungi de pânzã, la loc uscat.

Plantele medicinale astfel uscate poartã denumirea de droguri.

( extras din Plantele medicinale în apãrarea sãnãtãtii , editia a VII-a, Farm. Corneliu Constantinescu, Bucuresti, 1979,  lucrare editatã de RECOOP )