Caracteristicile comportamentale ale pacientului

Caracteristicile comportamentale ale pacientului

Schaap si colab. ( 1996, p. 143 ) au sintetizat ideile lui Goldfried ( 1982 ) cu privire la evidentierea caracteristicilor comportamentale ale pacientului, considerate drept conditii menite sã asigure succesul în psihoterapie.

În aceastã perspectivã, sunt inclusi urmãtorii factori :

1. Credinta cã schimbarea este posibilã, si cã aceasta se produce încet si în pasi mici, în sensul cã “schimbarea micã conduce la schimbãri mai mari” ( Walter si Peller, 1992 ) – expectanta ;
2. Acceptarea responsabilitãtii propriei însãnãtosiri si participarea activã în psihoterapie – motivatia ;
3. Faptul de a fi pregãtit sã discute problemele sale în mod deschis, pe tot parcursul desfãsurãrii psihoterapiei – autoexplorarea ;
4. Acordul de a participa la exercitii ( de exemplu, jucare de rol ) si acceptarea feedback-ului necesar – receptivitatea ;
5. Îndeplinirea sarcinilor terapeutice între sedinte, în ideea de a lucra în mod independent – transferul / generalizarea.

Expectanta

În literatura de specialitate sunt notate douã aspecte diferite ale expectantei :

1. pe de o parte, expectanta vãzutã ca o caracteristicã stabilã, cu care pacientul intrã în terapie si care determinã, în parte, rezultatele psihoterapiei ;
2. pe de altã parte, expectanta vãzutã ca o variabilã independentã, care poate fi indusã prin intermediul instructiunilor terapeutului.

Influenta expectantei initiale a pacientului cu privire la rezultatele terapiei, nu a fost suficient de bine demonstratã ( Schaap, Bennun, Schindler, Hoogduin, 1996, p. 144 ).

Ceea ce rãmâne însã important, este modul în care psihoterapeutul induce pacientului expectatii pozitive, si faciliteazã progresul în psihoterapie.

Motivatia pentru psihoterapie

Motivatia pentru psihoterapie a fost definitã în mai multe moduri :

1. pregãtire în vederea unei participãri active,
2. nevoie de schimbare,
3. recunoasterea unor probleme de naturã psihologicã,
4. nevoia de a se întelege mai bine.

Neavând un concept bine stabilit, ca urmare a problemelor metodologice întâmpinate, putem presupune cã este necesar, cel putin un nivel minim de motivatie, încã de la începutul psihoterapiei, altfel, existã riscul aparitiei fenomenului de renuntare la terapie ( “dropout” ).

În literatura de specialitate sunt raportate urmãtoarele elemente care ne pot releva, de fapt, cât de puternicã este dorinta de schimbare a pacientului ( Ionescu, 1990 ; Rosenbaum si Horowitz, 1983 ; Schaap, 1996 ; Weber, 1984 ) ;

1. gradul de suferintã ;
2. initiativã proprie, în cãutarea tratamentului ( vs./ a fi trimis de altcineva ) ;
3. faptul de a fi pregãtit sã facã sacrificii ;
4. loc al controlului intern ;
5. acceptarea rolului de pacient ;
6. recunoasterea problemei sale ca fiind de naturã psihologicã ( vs./ somaticã ) ;
7. capacitatea de introspectie ;
8. un anumit grad de fortã a Ego-ului ;
9. expectatii realiste ;
10. participare activã ;
11. beneficii secundare ;
12. sinceritate, onestitate, franchete ;
13. curiozitate si nevoia de a se întelege pe sine ;
14. atractie interpersonalã ;
15. încredere în sine ;
16. un anumit grad de dezvoltare cognitivã ;
17. experiente timpurii legate de psihoterapie ;
18. tolerantã la frustrare ;
19. variabile demografice.

Considerãm cã motivatia pentru psihoterapie reflectã, în fapt, nevoia de schimbare a pacientului, o nevoie care rezultã dintr-un dezechilibru creat între starea lui actualã si starea ( de sãnãtate ) spre care acesta tinde.

Prin urmare, întrebarea nu trebuie pusã în termenii existentei unei motivatii pentru psihoterapie, ci mai degrabã sã vizeze cât de puternicã este dorinta de schimbare a pacientului.

Autoexplorarea

Autoexplorarea este consideratã drept o conditie esentialã, în vederea producerii schimbãrii, în psihoterapiile nondirective.

De pildã, Orlinsky si Howard ( 1986 ) au trecut în revistã mai multe studii care implicã gradul de autoexplorare a pacientului, si au ajuns la concluzia cã, nu existã o corelatie pozitivã între adâncimea autoexplorãrii si rezultatele terapiei.

Cu alte cuvinte, aceastã caracteristicã comportamentalã a pacientului se manifestã atât în terapiile soldate cu succes, cât si în cele care esueazã.

Receptivitatea si transferul / generalizarea

Conform mai multor autori ( Truax si Wittmer, 1971 ) receptivitatea ( deschiderea pacientului la psihoterapie ) stabileste o corelatie pozitivã cu rezultatele procesului terapeutic.

În privinta procesului de transfer / generalizare ( îndeplinirea sarcinilor terapeutice între sedinte ), considerãm cã acesta reprezintã un aspect esential al tratamentului.

În mod deosebit, psihoterapiile de orientare comportamentalã pun accent pe procedurile de autocontrol, în vederea facilitãrii si accelerãrii procesului de generalizare.

Dupã I. Holdevici ( 1996 ), autocontrolul reprezintã o capacitate dobânditã care se formeazã prin învãtare, în urma unor contacte variate, iar repertoriul tehnicilor de autocontrol se construieste progresiv, în cursul interactiunii cu factori diversi din mediul înconjurãtor.

Metodele concrete de autocontrol includ:

1.     tehnici de relaxare,

2.     autosugestie si

3.     autoprogramare psihicã.

*

În literatura de specialitate sunt conturate trei categorii de pacienti :

1.      asa-numitii “clienti buni” ( good clients ), care vor obtine rezultate pozitive în psihoterapie, indiferent de psihoterapeutul lor ;

2.      “clienti rãi” ( bad clients ), care nu obtin rezultate, indiferent de cât de experimentat este terapeutul ; si acei

3.      clienti care rãspund doar la anumite terapii si la anumiti terapeuti.

Uneori, apare evident faptul cã un pacient se va relationa mai bine cu un psihoterapeut care este mai tânãr, sau mai în vârstã decât acesta, de acelasi sex, sau de sex diferit, sau care este specializat sã lucreze cu o anumitã categorie socialã de populatie.

De pildã, A.A. Lazarus ( 1987, p 300 ) dã exemplul unei paciente de 19 ani, care prezintã dificultãti legate de relatiile cu pãrintii sãi.

Dupã primele trei sedinte, terapia pãrea cã nu se îndreaptã spre nimic.

Pacienta a fost îndrumatã spre un coleg terapeut, care era mult mai apropiat de ea ca vârstã, putându-se stabili premisele unei aliante terapeutice mai bune.

Chiar din interviul initial, pacienta i-a mãrturisit noului terapeut cã obisnuia sã consume droguri.

Atunci când a fost întrebatã de ce nu i-a mãrturisit aceste lucruri primului terapeut, pacienta a oferit urmãtorul rãspuns :

“Dr. Lazarus îmi aminteste foarte mult de tatãl meu, si nu am fost capabilã sã mã deschid în fata lui, asa cum nu sunt capabilã sã discut asemenea lucruri cu mama sau cu tatãl meu”.

( extras din Tehnici psihoterapeutice, Odette Gîrlasu-Dimitriu, doctor in Psihologie si psihoterapeut, Facultatea de Psihologie-Sociologie si Stiinte Politice a Universitatii “Hyperion”, intre 1991-1998 cercetator stiintific la Institutul de Filozofie si Psihologie al Academiei Romane “C.R.Motru”, departamentul de Psihologie medicala si psihoterapie, sub conducerea prof.univ.dr. Irina Holdevici, Ed. Victor, Bucuresti, 2004 )