Personalitatile dependente ( 3 )
Suntem dependenti cu totii ? De ce ajungi dependent ?
Dependenta face parte chiar din natura umana.
Fiinta umana se naste intr-o stare de dependenta totala : se reproduce in stare larvara – este ceea ce se cheama neotenie – si inca din primele clipa de viata, supravietuirea ei depinde exclusiv de propriul anturaj, si nu numai in ceea ce priveste supravietuirea fizica, ci si dezvoltarea psihologica.
Prin urmare, dialectica dependenta-autonomie stã in chiar centrul psihismului uman.
Oamenii au realizat, destul de devreme, cã un anume grad de dependentã poate constitui un mijloc de a se apara.
În Biblie, Ecleziastul rosteste aceste cuvinte, care ar putea constitui deviza personalitatilor dependente : « Este mai bine sa fie doi decat unul singur...Vai de cel singur, cand cade : caci nu este nimeni sa-l ridice ».
Se stie ca echilibrul unui individ depinde adesea de propria lui capacitate de a juca pe doua registre, de a putea dovedi atat autonomie, cat si dependenta, in functie de context...
Si daca ( 1 ) incapacitatea de a fi autonom constituie un handicap, vom vedea ceva mai incolo cã, ( 2 ) si incapacitatea de a accepta un anume grad de dependenta – pe care psihiatrii il numesc regresie – nu este catusi de putin semn de sanatate psihica.
In aceasta privinta, multi cercetatori au lansat teze captivante.
Nu incape indoiala cã, una dintre cele mai remarcabile este cea a psihanalistului englez Michael Balint, care, in mai multe din cartile lui, aratã cã necesitatile oricarei fiinte umane o imping spre cautarea ( si fantasma persista intreaga viata ) a ceea ce el numeste “iubire primarã” – un tip de relatie susceptibila a satisface toate trebuintele individului...
La inceputul vietii, copilul percepe in felul acesta lumea inconjuratoare ( de unde si nervozitatea lui daca biberonul ii este adus cu intarziere, ori daca laptele este prea fierbinte ).
Apoi, extrem de repede, copilul sesizeaza ca lumea si indivizii care o compun, nu sunt la absoluta lui dispozitie ; si atunci are in fata doua moduri radicale de a reactiona.
( I ) Un prim mod de a reactiona este centrat pe nostalgie si pe cautarea paradisului pierdut : daca stii cum, ii poti face pe ceilalti sa-ti satisfaca majoritatea trebuintelor.
Oricum, nu exista alta solutie : caci suntem intr-o totala incapacitate de a ne satisface singuri trebuintele.
Aceasta viziune asupra lumii, este numita de Balint “ocnofilie” ( de la grecesul okneo, care inseamna “a se agata de...”, dar si “a sovai, a se teme...” ).
( II ) Un al doilea mod de a reactiona constã in a proclama lumea, ca fiind dezamagitoare, si in a sustine ca, in niciun caz satisfactiile nu pot veni din partea celorlalti, iar faptul de a depinde de altii reprezinta cea mai mare primejdie posibila : Balint numeste aceasta atitudine “filobatism” ( cuvantul este un neologism alcatuit de la “acrobat” : cel care nu paseste pe teren sigur ).
Aceasta atitudine corespunde acelor subiecti care isi valorifica la maximum autonomia, si care sunt reticenti la orice forme de dependenta, ori chiar de angajament.
Ocnofilia si filobatismul reprezinta doua reactii extreme, la nevoia de dependenta prezenta in fiecare om ; aparandu-se, ori dedandu-se la acestea, in mod excesiv in ambele cazuri...
In literatura gasim exemple de astfel de atitudini.
Don Juan este un filobat impetuos ; cat priveste relatia barbat-femeie, Tristan, cu a sa dependenta de Isolda si de regele Marc oferã remarcabilul portret al unui ocnofil...
De ce ajungi dependent ?
Chiar daca tendinta spre regresie este, intr-un fel, inscrisa in patrimoniul nostru, cum se explica faptul ca unele persoane sunt mai dependente, decat altele ?
Este inca ignorat rolul pe care l-ar putea juca in trasaturile de dependenta, unele tendinte innascute, unii factori biologici.
In privinta trasaturilor de dependenta, specialistii sunt incredintati ca exista unele semne timpurii : astfel, anumite forme de anxietate de separare, ar putea prevesti dezvoltarea unei personalitati dependente la o varsta adulta.
Se presupune ca, anumite:
- comportamente parentale,
- anumite atitudini educative,
- evenimente de viata,
ar putea induce trasaturi durabile de personalitate dependenta.
Comportamente parentale
Iata marturisirea lui Nathalie, douazeci si sase de ani, profesoara :
“Imi amintesc ca, atunci cand eram mica, la un moment dat eram convinsa ca bunicii erau adevaratii mei parinti, parintii imi pareau un fel de frati mai mari, care incercau sa se ocupe de mine, dar stangaci si veleitar...
Mama m-a avut cand era foarte tanara, si cum nici ea si nici tata nu aveau o slujba, bunicul le-a cerut sa vina sa locuiasca laolalta cu el si bunica.
Pentru mine bunicul era un supraom, capabil sa rezolve orice problema si detinator al tuturor adevarurilor.
De cate ori cineva avea alta parere decat el, si i se impotrivea, ceea ce urma nu era deloc placut : se isca un conflict, mai intai, apoi faptele confirmau opinia bunicului.
In orice caz, este ceea ce mi-a ramas in minte.
Faptul de a vedea ca parintii mei depindeau mult de bunicul, mi-a dat certitudinea ca intotdeauna trebuia sa incerci sa te faci iubit si protejat de oameni puternici...
Mi-a luat destul timp ca sa sesizez si inconvenientele unei asemenea atitudini.
Si am descoperit de curand ca acest bunic omniscient si omnipotent era un despot, care-i tiraniza pe toti cei din jurul lui.”
Copiii, care sunt niste fiinte foarte pragmatice, nu fac mereu ce ii sfatuiesc parintii, ci reproduc ceea ce fac acestia din urma, considerand ca adevarul sta in gesturile, in actele cuiva si nu in vorbele lui.
Acele atitudini de dependenta excesiva, ale unuia ori ale ambilor parinti, fata de orice autoritate exterioara “vor contamina”, fara dar si poate, pe copiii lor, chiar daca parintii ii vor indemna la autonomie...
Atitudinile educative
Putina teorie : pentru ca un copil sa isi poata dezvolta autonomia, este necesar ca el sa parcurga doua etape :
- prima, este cea in care copilul trebuie sa aiba o “baza” solida, inainte de a porni sa exploreze ; autonomia, la inceput, inseamna desprinderea de cei dragi.
Un copil nu poate fi autonom, decat daca este incredintat cã cei pe care el ii iubeste, il iubesc si ei, indeajuns ca sa accepte si sa-i suporte desprinderea.
- A doua etapa este cea in care copilul isi vede efortul de autonomie sustinut si incurajat, de cei de care se desprinde.
Prin urmare, este limpede ca, doua tipuri de atitudini parentale pot facilita aparitia unor trasaturi de personalitate dependenta :
- parintii sovaielnici, care nu isi incredinteaza indeajuns copiii in privinta iubirii si a stimei pe care le-o poarta, nearatandu-le destul interes, le pot induce acestora convingerea ca trebuie sa isi sporeasca eforturile de a se agata de parintii de care supravietuirea lor depinde ;
- invers, parintii supraprotectori le vor transmite propriilor copii, ideea ca sunt vulnerabili, si ca lumea este plina de primejdii, carora le poti totusi supravietui, dar cu conditia expresa si imperativa, sa-i asculti pe cei “ce stiu” ...
Evenimentele de viata
Dupa ce am ascultat marturisirile unora din pacientii nostri, am putea afirma ca anumite evenimente de viata, mai cu seama despartirile lungi de unul dintre parinti ( ori de ambii ), ii pot induce copilului convingerea ca nu s-a agatat destul de bine de ei, de unde si plecarea lor, ca si tendinta ulterioara de a “tine” tare de orice relatie.
Sa o ascultam pe Viviane, cincizeci si sase de ani, comercianta :
“Aveam patru ani cand m-am imbolnavit.
Nici acum nu stiu ce am avut, caci nu mi s-a spus niciodata.
Tuberculoza poate... Dar este sigur ca, pe atunci era destul de grav, intr-atat incat medicul a decis ca era necesar sa stau sase luni intr-un sanatoriu pentru copii, aflat departe de oras.
Imi amintesc cat de buimacita am fost cand, intorcandu-ma din parculetul unde ma trimisesera sa ma dau chipurile, in scranciob, am vazut ca parintii mei plecasera fara mine.
Este posibil sa mi se fi explicat motivul, eu insa nu-mi amintesc.
Stiu doar ca eram convinsa ca parintii ei nu se vor mai intoarce.
Dupa cateva zile, am refuzat sa mananc si sa vorbesc.
Apoi m-am atasat de una din infirmiere, care imi aducea caise din gradina ei.
Si caisele erau tot ce mancam.
A izbutit incet-incet sa ma imblanzeasca si am inceput sa ma comport iara ca o fetita de patru ani, sa ma joc, sa vorbesc...
Dupa sase luni, au venit parintii dupa mine.
A fost ceva ingrozitor, caci nu-i mai recunosteam, si nu voiam sa ma despart de infirmiera.
Parintii mi s-au simtit intr-atat de vinovati incat, mai apoi, au intrat in jocul meu si in angoasa mea : nu faceam nici cel mai mic gest, fara incuviintarea lor.
De atunci, nu suport nici cea mai mica despartire si vesnic am nevoie de sprijinul si aprobarea celorlalti.”
( extras din Cum sa ne purtam cu personalitatile dificile, François Lelord, Christophe André, Ed. Trei, Tipografia Multiprint, Iasi, 1998 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu