Protagonistii relatiei terapeutice : psihoterapeutul si pacientul ( 2 ). Conduita eticã în relatia psihoterapeuticã

Protagonistii relatiei terapeutice : psihoterapeutul si pacientul ( 2 )

Conduita eticã în relatia psihoterapeuticã

S. Freud ( 1964 ) sustinea un ideal etic dominant al comportamentului psihoterapeutului, atunci cand scria cã, relatia dintre analist si pacient trebuie sa se bazeze pe iubirea de adevãr, si sã înlãture orice urmã de fals sau înselãtorie.

Daca pacientul poate ierta greselile tehnice ale unui terapeut, niciuna din cele care au implicatii etice nu poate fi iertata.

Conform lui T.B. Karasu ( 2000, p. 145 ), « psihoterapeutul, in trecut relativ netulburat in intimitatea biroului sau, se aflã acum asediat din interior si din exterior.

Criza din interior se referã la supraestimarea de catre psihiatri, a diferitelor modele si criterii de clasificare a bolilor mintale si tratamentului lor, ceea ce este derutant, creand divergente de opinie in domeniu...

Atacul din exterior se refer la confuzia publicului privind functiile, metodele si puterile psihoterapeutului.

Atat pentru pacient, cat si pentru terapeut, a survenit o crestere a asteptarilor si a necesitatii unei responsabilitati :

1. pentru pacient – garantarea dreptului la ingrijiri medicale, cu o participare mai mare a acestuia in determinarea si evaluarea tratamentului sãu,
2. iar pentru terapeut – corespunzator cresterii presiunilor sociale si politice, reconsiderarea naturii practicilor sale, si a efectelor acestora asupra pacientilor.”

Probleme tehnice speciale cu implicatii etice apar cand sunt stabilite scopuri nerealiste.

Pot fi transmise impresii gresite, de catre terapeut, cand nevoia de a imprima speranta in pacient si omniscienta cu care este inzestrat ( de el insusi si/sau de pacient ) se intrepatrund.

In timp ce, un anumit grad de expectatii pozitive se considerã a fi un element necesar, pentru producerea unui efect terapeutic in toate tipurile de psihoterapie, pacientul poate avea impresia gresita cã terapia si terapeutul pot rezolva orice.

Aceasta poate perpetua asteptari nerealiste, si scopuri care, in final, pot fi daunatoare pentru pacient.

Situatia respectiva este generata adeseori, de esecul terapeutului in a discuta, descrie sau recunoaste realitatea scopurilor, in timpul tratamentului.

De asemenea, stabilirea unor scopuri prea largi sau obscure, poate constitui un factor de franare a progresului psihoterapeutic.

Pot aparea dificultati si atunci cand, scopurile stabilite explicit sau implicit depasesc capacitatile pacientului, sustinand o apreciere falsa a progresului care nu poate fi realizat, ( in realitate, pacientul avand nevoie de un tratament mai indelungat ).

Pe de alta parte, pacientul poate atinge anumite obiective, dar terapeutul le modificã apoi si, astfel, prelungeste tratamentul.

Orice forma sau aspect al terapiei, care face pacientul dependent de tratament, sau de psihoterapeut, este indezirabila.

Dupa T.B. Karasu ( 2000, p. 172 ), problemele etice in practica psihoterapiei nu sunt usor de rezolvat, deoarece dilemele cu care se confrunta psihoterapeutul sunt variate si complexe.

Autorul mai sus mentionat oferã terapeutilor urmatoarele sugestii, in scopul exersarii judecatii lor etice :

1. o explorare mai profunda, a bazelor filosofice ale psihoterapiei ;
2. o permanenta examinare si analiza a atitudinilor sale, in cadrul si in afara relatiei terapeutice ( autoconstientizare ) ;
3. dezvoltarea activa, in timpul tratamentelor, a unei “aliante terapeutice” sau parteneriat, in care sa existe puteri egale si participarea ambelor parti la indeplinirea scopurilor si responsabilitatilor comune ;
4. o loialitate mai mare fata de un Cod etic, si dezvoltarea acestuia, in scopul de a alege alternativele etice cele mai adecvate si implicatiile lor, atat pentru pacient, cat si pentru psihoterapeut ;
5. o responsabilitate mai mare din partea terapeutului, pentru mentinerea competentei profesionale personale, si a confratilor sai ;
6. deschiderea de a consulta si alti colegi, si o receptivitate la opiniile exterioare in luarea deciziilor etice corecte de tratament ;
7. o intelegere mai profunda a naturii umane si a moralitatii, din care pot deriva alternative etice dinamice si actuale.

( extras din Tehnici psihoterapeutice, Odette Gîrlasu-Dimitriu, doctor in Psihologie si psihoterapeut, Facultatea de Psihologie-Sociologie si Stiinte Politice a Universitatii “Hyperion”, intre 1991-1998 cercetator stiintific la Institutul de Filozofie si Psihologie al Academiei Romane “C.R.Motru”, departamentul de Psihologie medicala si psihoterapie, sub conducerea prof.univ.dr. Irina Holdevici, Ed. Victor, Bucuresti, 2004 )