Protagonistii relatiei terapeutice : psihoterapeutul si pacientul ( 3 )
Tehnicile : conditie de succes a relatiei psihoterapeutice
Un profil psihomoral al psihoterapeutului
In general, se considerã cã un psihoterapeut bun trebuie sa dispuna de un arsenal de tehnici diferite.
Fireste, acest lucru nu este suficient. A sti cum sa utilizezi diferitele tehnici, trebuie sa mearga mana in mana, cu a sti cand sa selectezi un anumit tip de proceduri, si cum anume sa le introduci in structura terapiei, astfel incat pacientul sa le inteleaga utilitatea.
Un terapeut bun trebuie sa fie un “consumator inteligent de literatura de specialitate”.
De pilda, un terapeut care trateaza o tulburare fobicã, prin tehnici rogersiene au prin insight psihodinamic, sau disputare cognitiva, este putin probabil sa obtina progrese clinice semnificative.
Cercetarile demonstreaza faptul ca, in asemenea cazuri, se impun tehnicile comportamentale de expunere in vivo si in vitro.
De asemenea, numeroase tehnici comportamentale specifice pot fi utilizate in tratamentul disfunctiilor sexuale ( Leiblum si Pervin, 1980 ).
Disfunctiile maritale necesita de multe ori, tehnici menite sa-l determine pe pacient sa-si insuseasca modele comportamentale interpersonale, mai productive si mai adaptative ( Jacobson si Margolin, 1986 ).
Cu alte cuvinte, un terapeut care nu este la curent cu literatura pertinentã despre eficacitatea tratamentului, va sfarsi adeseori prin a risipi timpul si banii pacientului sau.
Pe de alta parte, practicarea riguroasa a unui set de tehnici nu garanteaza in mod obligatoriu, succesul obtinut de psihoterapeut, si aceasta, deoarece “psihoterapia, ca si practica medicala, raman inca in mare masura o arta, si mai putin o stiinta” ( I. Holdevici, 2002 ).
Cãtre un profil psihomoral al psihoterapeutului
In literatura de specialitate sunt prezente mai multe consideratii, cu privire la motivatiile care il determina pe psihoterapeut, sa aleaga aceasta profesie.
De pilda, G. Holton ( 1981 ) considerã cã elementul esential in cazul acestei optiuni profesionale, il reprezinta tendinta terapeutului de a transcende realitatea, de a intra in intimitatea sufleteasca a fiintei umane.
In fapt, aceasta tendinta se refera la o “intalnire interumana” a terapeutului si pacientului, prin care se realizeaza o comunicare de o factura speciala.
Aceasta alegere profesionala vizeaza doua categorii de factori :
- factorul individual, care tine de structura caracteriala a persoanei ;
- factorii social-externi meniti sa configureze “oferta profesionala”, respectiv, nevoile sociale si conditiile care reclama acest gen de profesiune.
Referindu-se la profilul psihoterapeutului, C. Enachescu ( 1998, p. 295 ) remarcã existenta unor trasaturi particulare, si anume :
- curiozitate si pasiune deosebit de dezvoltata, pentru problemele vietii sufletesti, fenomenele psihologice etc. , domenii carora le consacra energia si timpul lor ;
- dorinta de a intelege, explica si manipula procesele psihice ;
- tendinta de consacrare profesionala, dedicarea problemelor de studiu si stiintifice ;
- neglijarea propriilor interese, printre care se noteaza si casatoria la o varsta mai inaintata, in raport cu cea obisnuita ;
- identificarea cu profesiunea aleasa, dorinta de a cunoaste si de a inainta in cunoastere, de a descoperi si de a se remarca prin propriul sãu Eu, fapte care adesea il pot condamna la izolare.
( extras din Tehnici psihoterapeutice, Odette Gîrlasu-Dimitriu, doctor in Psihologie si psihoterapeut, Facultatea de Psihologie-Sociologie si Stiinte Politice a Universitatii “Hyperion”, intre 1991-1998 cercetator stiintific la Institutul de Filozofie si Psihologie al Academiei Romane “C.R.Motru”, departamentul de Psihologie medicala si psihoterapie, sub conducerea prof.univ.dr. Irina Holdevici, Ed. Victor, Bucuresti, 2004 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu