Mihaela Lãmâita Ciocea ( 18 )

Mihaela Lãmâita Ciocea ( 18 )

Ei bine, ieri seara am scris din nou despre aspectul acesta al femeilor nemaritate in societatea noastra de azi, si mai ales in acest mediu, denumit in sensul lui cel mai larg, mediul judiciar.

Spuneam ca, un eveniment a avut loc prin anul 1996 sau poate 1997, atunci cand lucram la Judecatoria Sectorului 2 Bucuresti.

Atunci s-a intamplat sa existe un fel de Proiect, de initiativa, nu stim bine ce a fost exact, el a esuat, a fost intrerupt destul de repede dupa ce a inceput si care avea, gandesc, la baza anumita motivatii si scopuri, de exemplu a ajuta angajatii instantelor sa aiba o viata implinita.

Intr-o buna zi, in biroul nostru a sosit vestea ca, presedinta instantei, o tanara doamna, altminteri cu o infatisare finuta si intotdeauna eleganta, a inceput sa invite pe rand, judecatorii si sa ii intrebe despre starea lor civila, daca sunt casatoriti, sau nu.

Erau vizati anume insa, cei care nu erau casatoriti.

Iar o judecatorie sau instanta in general este alcatuita mai mult din femei : judecatoare, grefiere, arhivari chiar, desi la arhive ne putem astepta sa intalnim angajati de sex masculin, precum si in randul executorilor judecatoresti.

Desigur, a existat un Proiect, care se dorea oficial, din moment ce avea sa se desfasoare la nivelul instantei, si viza toti angajatii, desi primele chemate si invitate la un dialog asupra starii lor civile, au fost judecatoarele, cateva, unele dintre ele.

Totul s-a petrecut insa discret, in liniste, si noi am aflat in biroul nostru de grefieri, de la o colega careia ii adusese la cunostinta o judecatoare, care tocmai iesise din acest  soi de interviu cu presedinta instantei.

Cat despre presedinta instantei, ea era maritata, insa se pare ca si ea avea pe atunci cel putin, o suparare a ei, si anume nu avea copii.

Se spunea, se spune si ca, stresul ar fi un motiv printre alte motive, pentru care femeile nu pot avea un copil.

In cele din urma, desi nu stiu ce a urmat, presedinta instantei a plecat in Canada, un lucra de mai multi ani de zile, sotul ei, inginer geolog.

Nu stiu daca ea vreodata, s-a intors in Romania, sau a ales sa ramana in Canada, definitiv.

Nu stiu nici daca a avut in final un copil.

Daca Proiectul acela inceput, ar fi continuat atunci, in mod sigur ne-ar fi venit randul, am fi urmat si noi grefierele la interviul din cabinetul presedintei judecatoriei sectorului 2 bucuresti.

Se pare insa, ca judecatoarele au fost nemultumite de felul in care s-a purtat discutia despre viata lor personala, privata, si este posibil ca ele sa fi luat atitudine.

Pentru ca, la scurt timp, la fel de silentios cum a inceput, a si incetat acest Proiect.

Insa, imi amintesc o judecatoare tanara, care a venit in biroul nostru si i-a povestit unei colege, poate Gabrielei Manole, nu mai tin bine minte, ce intrebari i-au fost puse.

Ea spunea ca a fost intrebata daca are o relatie personala, pentru ca, din capul locului nu era o femeie maritata atunci, si daca are o astfel de relatie apropiata, de ce nu se casatoreste ?

Au urmat intrebari precum : "Cat de apropiata estimati dumneavoastra ca este relatia dintre dvs. si partenerul dvs. de viata ?"

Sau, o varianta de intrebare aici : "In ce proportie sunteti apropiati ?"

Alte intrebari au vizat timpul liber, sau timpul din afara orelor de program, de exemplu judecatoarea ar fi fost intrebata : "Daca nu aveti timp, de ce nu angajati o femeie in gospodarie, care sa va ajute ?"

Sigur insa, intrebarea era putin prematura chiar si in randul judecatorilor, pentru ca, la acea vreme nici ei nu aveau un salariu consistent.

Ma gandesc ca intrebarile au deranjat poate sensibilitatea unor judecatoare, nu stiu cate au intrat la interviu atunci, pentru ca alte intrebari au fost puse cu privire la partenerul lor de relatie, de exemplu : "Ce ocupatie / ce profesie are el ?" sau "Unde lucreaza el ?"

Daca au mai fost si alte intrebari despre care am aflat, se prea poate, insa le-am uitat.

Intr-adevar, ma gandesc ca acest Proiect a avut poate in vedere faptul ca exista multe nemultumiri in cadrul unui colectiv, al unei judecatorii si cel mai adesea ele isi au originea, sursa in viata personala, care si ea are tot dreptul sa se implineasca.

Dar, imi amintesc ca existau - cel putin una - judecatoare care nu erau din Bucuresti si locuiau cu chirie, impreuna cu sotul, ceea ce nu este ideal.

Imi amintesc si ca, la parchete, multe tinere procuroare erau din orase de provincie, fiind si tinere si la inceput de profesie, nu erau casatorite toate, si nu era nici usor pentru ele, intrucat nu aveau o casa - un apartament proprietate personala, casa lor cu alte cuvinte, ci locuiau cu chirie.

Iar salariile erau mici si in randul procurorilor, pe atunci.

Am mentionat anul mai sus.

In alta ordine de idei, toate aceste dificultati in viata nu aduc nimic bun in viata personala, pentru ca nu e bine ca omul sa aiba viata presarata numai cu obstacole.

Nici casatoria nu rezolva totul.

Si, de fapt, o femeie nu trebuie sa se marite, in mod ideal, pentru a-si rezolva problemele care tin de patrimoniu, de lipsa locuintei, nu-i asa, intr-o epoca in care femeia munceste si ar trebui sa si castige, ar fi trebuit adica sa isi poata cumpara un apartament in capitala tarii, unde lucrau.

Casatoria in sine nu stii ce aduce niciodata.

Fiecare a cautat, in masura in care s-a putut, sa isi rezolve problemele de viata, una s-a maritat am auzit, si s-a mutat la sotul ei.

M-am bucurat pentru ea, pentru ca de regula barbatul asteapta sa aiba femeia o casa unde sa se mute el cand vrea si sa plece tot cand vrea.

Insa, nu e ideal, nu poti sti cum se va purta sotul, ce fel de om si purtari va arata el pe termen lung.

Salariile mici care au existat in Romania inainte de 22 decembrie 1989, au facut ca, dupa 1990, multe femei a caror casatorie nu a evoluat bine si al caror barbat a luat-o pe cai gresite, sa nu poata divorta, pentru ca aveau un singur apartament, si aveau si copii de crescut si pentru ca aveau si acel salariu nesatisfacator.

Multe femei indurau un calvar, dar ramaneau casatorite, de spaima de a nu muri de foame, dupa un divort.

Imi amintesc si ca, am aflat multi ani mai tarziu, nu in acei ani in care lucram la judecatorie, ca una din procuroarele din biroul in care intram uneori sa duc sedinta de judecata, rar, dar se intampla, sau sa imi vad prietenele, pe atunci aveam doua prietene acolo, - una din colegele lor procuroare deci, cu care niciodata nu am vorbit, si mi se pare chiar ca ea sta parca mai deoparte de celelalte, avea o viata grea in familia ei, acasa, la parinti, in plus era casatorita cu un barbat care indraznea sa o loveasca, o batea.

Nu stiu daca cu el, cu primul ei sot - dupa divort, si dupa un timp cred ca ea s-ar fi recasatorit, mi-a povestit una din prietenele mele,  - insa pe atunci avea si un copil mic, in carucior, un bebelus adica.

Intrucat in casa, in familie nu era loc de ea, se pare ca erau scandaluri neintrerupte, era nevoia sa stea pe strada cu copilul mic in carucior, si a doua zi sa vina la serviciu.

Iar sotul ei, iata si acesta e un aspect, intrucat era sofer, ar fi fost soferul unui deputat parca, ii intrase in cap ca el isi poate permite sa o bata pe sotia lui, care era procuroare.

Era o fata fina acea procuroare, si retrasa, mie mi se parea retrasa, pe cand celelalte colege ale ei de birou si cele doua prietene ale mele din acei ani, si ele procuroare, erau toate tinere, dornice de viata, discutau intre ele pe teme profesionale, se mai si contraziceau uneori, se aprindeau, cautau sa isi rezolve si problemele celelalte, din viata personala, sa aiba o relatie si asa mai departe, adica sa aiba o casa, sa aduca copii pe lume, sa ii creasca, sa aiba o viata impreuna cu sotul lor.

Nu as fi banuit insa ca Diana avea un sot, un animal care o batea si cand am aflat, prin anul cred, 2005 - prin februarie 2005 - am ramas stupefiata !

Mi s-a parut asa de cruda soarta si viata femeilor din Romania, desi pe de alta parte, in general vorbind, dincolo de contextul acesta al vietii tinerelor procuroare din acei ani, mi s-a parut si ca multe femei nu au nimic feminin in ele, si sunt lipsite de sensibilitate si de Dumnezeu.

Imi amintesc si un alt caz, desi am stiut si mai putin despre el, pe cand eram la inceputul activitatii mele de grefiera de sedinta, mi-au spus colegele de birou cate ceva, foarte putin, ideea este ca o procuroare care fusese promovata la Curtea de Apel, atunci prin anii 1993, 1994, avea un tata cu care era in proces.

Din cate retin eu, si dupa atatia ani, la proces tatal ei a venit insa nu manifesta nicio sensibilitate fata de fiica lui, si mai cred ca tatal era din provincie, poate - poate chiar de la sat, insa nu parea sa realizeze, sa fie sensibil la faptul ca se afla in sala de judecata, in fata judecatorului, nu reactiona la solemnitatea unui astfel de moment si la importanta lui, nu se gandea ca fiica lui era si ea procuroare ( si cred ca ea lucrase chiar la Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti, si de aceea o cunosteau colegele mele de birou, in anul 1993 ) si ca o pune intr-o astfel de situatie, adica nu dorea sa fie in bune relatii cu fiica lui.

Din moment ce se ajunsese la proces.

Cat despre Diana, ea avea parinti intelectuali, dar care se pare ca se certau tot timpul intre ei, si ca certurile incepeau, in conditiile in care lor le placea sa petreaca mereu, cred ca un aspect era si acesta.

Totusi, pe Diana o remarcasem mult mai retrasa in acei ani, ea facea oricum o figura aparte cat priveste jovialitatea, pofta de viata, dorinta de a participa la discutiile colegelor in birou, si nu stiu daca nu cumva totusi, nu am vazut-o in vreo zi, invinetita.

Insa chiar si asa de a fost, nu am stiut atunci ce i se intampla, ce traieste si colegele ei nu imi spusesera nimic despre viata ei amara.

Ar fi fost dificil sa nu o remarci, pentru ca atunci cand deschideai usa biroului procuroarelor de sedinta, de la etajul 1 al Palatului de Justitie, Parchetul de pe langa Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti ( anii 1993-1995 ), Diana iti aparea in fata, serioasa, cu capul aplecat asupra unui dosar in studiu, masa ei de lucru se afla chiar in fata persoanei care deschidea usa incaperii unde lucrau mai multe procuroare tinere de sedinta si o grefiera-dactilografa sau secretara, tanara si ea pe atunci, Denisa.

Mai mult decat in randul tinerilor judecatori, numiti in functie, atunci in acei ani 1993, 1994 si imediat urmatorii, care erau din Bucuresti, se constata ca, in ce privea tinerii procurori ( procuroare ) ei erau adesea din orase de provincie ale tarii noastre si la Bucuresti unde lucrau cu toate acestea, nu aveau locuinta.

Fiecare locuia unde si cum putea, fie la o gazda pe care o cunostea, fie schimbau mai multe gazde si locuinte cu chirie, fie la hotel, cel putin o vreme, insa nu le era usor, cu siguranta.

Odata chiar, una din prietenele mele din acei ani, mi-a spus ca a avut o discutie cu unul din sefii ei de la Parchet si a adaugat ca : "Suntem femei, biete femei si ei ne vad slabiciunile si ne joaca cum vor, e interesant cum poate incepe discutia un sef, in liniste, in buna intelegere si cum o poate conduce si termina chiar jucandu-te", si inca "Profita ca suntem femei si avem slabiciunile noastre !". Cred ca a spus si : "In fond, ne santajeaza !"

Insa toate problemele de viata, care se rezolva tarziu, sau cu prea mari eforturi, sau daca sunt prea multe si grele obstacolele din calea ta, nu aduc nimic bun in viata omului, a persoanei incercate.

Dureri, revolta ca nu poti avea viata la care ai dreptul, frustrari, neliniste, ingrijorare, nesiguranta viitorului, imposibilitatea de a avea o familie, copii, timpul care nemilos, se scurge si nu se intoarce...

Cu toate acestea multe din tinerele de atunci, au ramas cred fidele activitatii lor de procuroare, in timp ce una din ele cel putin, una din cele doua prietene ale mele din acei ani, a ales sa fie avocata pentru a-si putea cumpara o casa, un apartament in speta.

Sunt convinsa si asa este, in astfel de situatii si vazand realitatea la nivelul intregii tari, a societatii, te gandesti chiar ca nu ai ce spera, sau nu iti poti face sperante prea mari, esti si tanara si femeie - chiar barbat sa fii ! - si te afli in bataia vantului, adica intr-o lume nesigura, nestiind ce iti aduce viitorul, te simti abandonata, parasita, si in plus, sefii nu cauta decat sa profite de toate neajunsurile din viata ta.

De aceea, -  eu asa imi explic, caci multe dintre ele, sa nu uitam, am in vedere ca erau femei tinere, - de aceea cautau protectie, un sot cu o buna pozitie sociala, cu o profesie sigura, cu un venit stabil, pe care sa se poata bizui.

Insa din nefericire chiar si in viata ofiterilor - ei ar fi categoria cu un venit mai stabil si sigur - exista multa nesiguranta.

O prietena a mea care cunostea mai bine acest mediu, spunea ca unii dintre ei, nu stiu pe buna dreptate ce le aduce ziua de maine, si atunci ei isi traiesc clipa.

Altadata mi-o amintesc cand mi-a spus in general despre barbati cu functie : "Ei, cand pun capul pe perna, adorm imediat si nu au constiinta !"

Astazi, biroul acelor tinere procuroare de sedinta de la Parchetul de pe langa Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti, nu mai exista, iar tinerele procuroare de altadata, s-au imprastiat care incotro, pe la alte parchete.
In cele din urma, intr-o societate care nu cunoaste demnitatea umana, si prin urmare nu o respecta, adica oamenii nu pricep ca trebuie sa se respecte intre ei si nici nu simt nevoia aceasta, este ciudat, pentru ca e o nevoie pur umana, dar iata societatea nu mai este una umana,  cum poti supravietui ?
Prin raporturi de forta.
O societate brutala care vrea bani, insa bani daca se poate care sa pice din Luna sau din stele, sau nu stiu de unde, nemunciti adica, care nu respecta pe nimeni si nimic, nicio valoare, care e deja abrutizata si in care memoria este scurta si selectiva, in care nedreptatile fac placere, in care cruzimea e la moda, ce poate sa ofere ?
Imi dau seama ca nu era usor nici sa fii o tanara procuroare in acei ani, si pesemne ca nici azi nu e usor, poate chiar o fi si mai greu.
Dintre ele, cred ca unele au ramas poate si azi inca nemaritate, spun asta pentru ca nu am mai comunicat cu ele de mai multi ani de zile.
Una dintre ele, am aflat prin anul 2005, si-a vazul implinita o dorinta, adica a devenit mama, si nu i-a fost usor caci nu a putut la inceput avea copii, insa se pare ca nu era si casatorita cum si-ar fi dorit ea in mod firesc.
Poate ca si teama se instaleaza in sufletul omului, cand vezi atatea lipsuri, neajunsuri si nesiguranta in jurul tau, atata rautate si atatea fapte urate, despre care auzim, citim, uneori mai si vedem.
Apare neincrederea.
Cred ca una din prietenele mele se poate incadra aici : neincrezatoare, nu s-a maritat.
Sau poate, prudenta fiind nu s-a maritat.
Dar societatea trece pe langa durerile oamenilor si se abrutizeaza cu fiecare zi care trece.
Cat le priveste, judecatoarele au trecut unele prin divort, dupa o perioada de casatorie si nici divortul nu este un fapt agreabil, depinde cum il traiesti si oricum o despartire dupa ce ti-ai pus viata in mainile altei persoane, nu este usor de trait.
Vazand toate tarele acestei societati, eu nu pot intelege cum unii - femei sau barbati - pot rade de o persoana, sau o pot dispretui pentru ca nu s-a maritat, nu s-a insurat, nu s-a casatorit ?
Este o societate atat de incremenita in rau si rautate, in fatalism, o societate profund pagana, necrestina.
De ce spun asta ?
Pentru ca fatalismul nu caracterizeaza un om crestin si credincios care crede in Dumnezeu, care se roaga, care cunoaste macar putina Teologie, care are o sanatate buna, un echilibru bun mental.
Exista si persoane care, daca chiar s-au casatorit sau traiesc in cuplu, se poarta urat fata de persoane care nu sunt casatorite, isi afirma dispretul, sau le evita pe acestea.
Exista si femei care se lasa curtate, constiente fiind ca pot oferi anumite avantaje, care pot fi materiale, sau de alta natura ( relatii, pozitie sociala ), si care apoi isi dispretuiesc semenele, care poate sunt de parere ca nu trebuie sa incurajezi la un om, la un barbat latura aceasta, aspectul de profitor, unii sunt chiar necinstiti.
Imi amintesc cat de uimita am fost odata, cand, dupa mai mult timp de cand ne cunosteam, un amic francez mi-a povestit, imi povestea cate putin in general, treptat, despre familia lui, surorile lui.
Mi-a spus ca una dintre ele este singura si locuieste cu mama lui.
Iar mama lui, o buna sotie, care s-a maritat tanara fiind si a adus pe lume si crescuse mai multi copii, o sotie as spune careia chiar nu aveai ce sa ii reprosezi, a fost parasita, sotul ei a divortat de ea, dupa zeci de ani de casatorie.
Dar, nu a fost totul, asa sunt barbatii : nici nu s-a uitat in urma !
Si amandoi sotii aveau o varsta, el mai mult decat ea, dar si ea avea totusi, cam peste 60 de ani, el vreo 65 sau mai mult.
Nu a fost totul pentru ca biata femeie, asta merita femeile, gandesc barbatii, nu muncise, fusese casnica toata viata ei !
Din ce putea trai dupa un divort ?
Amicul acesta isi ajuta deci mama, si proceda foarte bine si frumos, isi ajuta surorile, isi ajuta fosta sotie si isi ajuta cei doi fii, din care unul chiar se mutase cu prietena lui, era student in anul intai pe atunci, poate la facultatea de Geografie, si locuia cu chirie.
El mi-a spus insa, aratandu-mi conceptia lui de barbat, ceva uimitor : "Sora mea locuieste cu mama si nu se poate marita !"
Am intrebat mirata, de ce nu poate ea sa se marite ?
Intelesesem chiar, ca totusi, tatal lor, divortand, a lasat-o pe sotia lui de o viata, in locuinta lor de familie, care ar fi fost, rezulta, o locuinta indestulatoare, buna, cel putin atata a putut face acel barbat si sot.
Dar amicul meu, mi-a raspuns : "Sora mea nu va fi cu vreun barbat, pana cand nu va pleca de la mama si nu va avea casa ei, macar un apartament al ei !"
Si, culmea, am impresia ca, peste cativa ani ea chiar s-ar fi mutat singura, dar nu mai stiu daca mi-a spus asta.
Mi-a spus ?
Sau asa as fi vrut eu sa fie ?
L-am revazut, cativa ani, cand avea de lucru la Bucuresti si sosea pentru cateva zile, uneori chiar numai o zi, doua, alteori o saptamana.
Dupa aceea pleca inapoi in Franta.
Apoi si-a gasit de lucru in SUA, o perioada. A fost chiar tentat sa plece sa munceasca in Irak, imi amintesc cat de mirata am fost cand i-am auzit intentia, eu l-am sfatuit sa nu mearga in acea tara, aceasta se intampla prin anul 2001, mai exact inca, dupa acel an cred, prin 2002, 2003.
De ce considera el, un barbat care dupa vreo 20, 25 de ani de casatorie, se mutase si locuia intr-o mica garsoniera, undeva in inima Frantei pentru ca toate veniturile lui, tot castigul pe care il obtinea muncind asa de greu se impartea pe rand, membrilor familiei lui, dincolo de limitele fixate spre exemplu de judecator, pentru pensia alimentara sau de intretinere ?
De ce aprecia el ca sora lui, cea singura, pe care el ar fi dorit sa o stie casatorita, nu se putea marita, pana ce nu avea sa locuiasca ea insasi singura, astfel incat un barbat sa se mute cu ea, mai exact la ea ?
Dar, cat de jos au ajuns azi barbatii ?
In aceste conditii si avand in vedere ca pot exista si alte motive, sau alte impedimente in viata unei persoane care sa aiba drept rezultat o viata de singuratate, fara un partener de viata, cum sa razi, cum iti permiti sa razi de cineva ?
Sigur, s-a facut tarziu si voi mai scrie si altadata, acum insa este ora 22h04 ...