Protagonistii relatiei terapeutice : psihoterapeutul si pacientul ( 1 )
Atat psihoterapeutul, cat si pacientul posedã fiecare cate un statut social, o “colectie de drepturi si obligatii” ( R. Linton, 1968 ).
Este vorba de un ansamblu de comportamente pe care altii il asteapta legitim de la o persoana, in virtutea unui anume statut social al persoanei respective.
Statutul social se realizeaza prin intermediul rolului social care vizeaza aspectul dinamic al statutului.
Psihoterapeutul : actor si regizor al relatiei interpersonale cu pacientul
Profesiunea de psihoterapeut poate fi definita, ca reprezentand activitatea destinata cunoasterii vietii psihice a unui individ aflat in dificultate, si derulata prin tehnici terapeutice specifice, in scopul restabilirii echilibrului psihic al pacientului.
Daca statutul profesional al terapeutului este bine precizat, rolurile acestuia se definesc printr-o mare mobilitate.
Se discutã despre o anumita atitudine cameleonicã, pe care psihoterapeutul o adoptã permanent, in raport cu situatiile care se ivesc in derularea terapiei, si cu tipul de personalitate al pacientului.
Aceasta atitudine apropie pacientul de terapeut, fiind vorba despre o deschidere care suprimã barierele dintre cei doi parteneri ai relatiei.
Dupa I. Dafinoiu ( 2000, p. 94 ), competenta psihoterapeutului se referã la “capacitatea de a stabili o relatie dinamica in interiorul unui cadru spatio-temporal dat, in functie de obiective precise, si prin raportarea lor la un model teoretic, clar si coerent”.
Constatam lesne ca, in ecuatia competentei, accentul se pune pe relatia dinamica stabilita intre psihoterapeut si pacient.
Ascultarea : conditie primã a relatiei psihoterapeutice
O primã conditie, care trebuie respectata in cadrul unei relatii autentice de comunicare, este ascultarea.
Mark Twain utilizeaza o metafora excelenta, referitoare la cultivarea diponibilitatii de a-l asculta pe celalalt : “Daca ne-am inchipui cã trebuie sa vorbim mai mult decat sa ascultam, atunci am fi avut douã guri si o singurã ureche”.
Se accentueaza faptul ca, terapeutul trebuie sa dispuna de aptitudinea de a-l asculta si a-l intelege pe pacientul sau.
In aceasta perspectiva, G. Ionescu ( 1999, p. 134-135 ) considerã cã ascultarea poate fi analizata sub trei aspecte :
- ca solicitare a pacientului, in nevoia lui de relationare ;
- ca disponibilitate fizica a clinicianului ;
- ca aptitudine profesionala.
Ascultarea ca solicitare a pacientului, este in stransa legatura cu caracterul directiv sau nondirectiv al anamnezei.
Cu cat anamneza este mai putin directiva, cu atat se asigurã pacientului o posibilitate mai mare de a fi ascultat.
Prin urmare, nondirectivitatea va asigura premisele pentru o buna relationare.
In privinta ascultarii ca disponibilitate fizica, se considerã cã, limitarea timpului necesar ascultarii, determinã aparitia unor prejudicii in privinta relationarii terapeutului cu pacientului sau.
De altfel, elocventa si concizia clinicianului nu trebuie sa vizeze disponibilitatea ascultarii, ci excesul explicatiilor, sfaturilor, recomandarilor sau admonestarilor.
Ca aptitudine profesionala, ascultarea este un act psihic care are un caracter activ, si presupune capacitate de comprehensiune.
In activitatea clinica, ascultarea se cere stimulata si cultivata ca o aptitudine profesionala.
Caracterul elocvent al ascultarii este resimtit de pacient, in momentul relatarii, si constituie pentru el liantul relationarii.
( extras din Tehnici psihoterapeutice, Odette Gîrlasu-Dimitriu, doctor in Psihologie si psihoterapeut, Facultatea de Psihologie-Sociologie si Stiinte Politice a Universitatii “Hyperion”, intre 1991-1998 cercetator stiintific la Institutul de Filozofie si Psihologie al Academiei Romane “C.R.Motru”, departamentul de Psihologie medicala si psihoterapie, sub conducerea prof.univ.dr. Irina Holdevici, Ed. Victor, Bucuresti, 2004 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu