Personalitatile dependente ( 1 )

Personalitatile dependente ( 1 )

Cum sunt personalitatile dependente ?

“Sunt o persoana hipersociabila, ne spune Philippe, patruzeci si sapte de ani, contabil.

Si aceasta este problema mea : am mult prea multa nevoie de ceilalti.

Este o nevoie pe care am resimtit-o dintotdeauna : imi amintesc prea bine de primii mei ani de scoala, cand ma incerca o teama vecina cu panica la gandul de a fi exclus din grupurile de joaca, sau de a nu fi ales in echipele de sport.

Eram gata sa accept cele mai proaste roluri, cele mai proaste locuri : sa fiu de pilda portar sau fundas la fotbal, in vreme ce toata lumea voia sa fie centru inaintas pentru a inscrie goluri, sa o fac pe indianul sau pe tradatorul, pe cand ceilalti isi disputau roluri de cow-boy fata frica si fara prihana.

Strategia mea ma facea sa fiu destul de apreciat si de cautat, si ma simteam tare mandru cand liderii scolii ma recrutau in tabara lor, si atunci nu ma intrecea nimeni in devotament...

In fond, eram un companion nu prea sigur pe sine : si imi dau seama ca nu eram niciodata eu cel care venea cu idei, ori cel care avea initiative.

Caci mi-ar fi fost o teama cumplita ca acestea sa nu fie respinse ori criticate, si odata cu ele si eu...

Nu as fi cutezat niciodata sa-mi contrazic camarazii ; asa se face ca, la un moment dat ajunsesem sa fac cele mai mari tampenii, intr-un an in care frecventam un grup al carui lider era plin de idei.

Pradasem o casa, ai carei proprietari erau in vacanta, la liceu furasem echipamentele de sport, si multe alte asemenea ispravi mai facusem...

Luat de val, nu ma mai puteam retrage in fata celorlalti, eram mult prea incitat sa fac parte dintr-un grup atat de “temerar”.

Iar cand am fost prinsi, parintii si profesorii mei au crezut ca innebunisem.

Nu prea eram genul care sa se comporte astfel, ca un mic delicvent, ci mai degraba genul care spune “Sãru-mâna” femeilor...

Dar n-am recunoscut niciodata ca ma lasasem antrenat, cum voiau ei sa ma faca sa zic, ca sa nu fiu exmatriculat din liceu.

Adevarul este, ca nu am catusi de putin incredere in mine.

A priori am sentimentul ca ceilalti imi sunt superiori, ca ideile lor sunt mai bune, optiunile lor mult mai justificate...si ca este interesul meu sa-i urmez si sa profit de calitatile si de initiativele lor.

In privinta oamenilor, n-am niciun fel de recul. Dar, dupa o vreme, se intampla sa imi dau seama ca m-am inselat in privinta lor.

Ceea ce ma face sa ma simt cumplit de amarat, oricum insa, nu le spun nimic deschis, in fata, caci nu sunt prea sigur de judecata mea.

Sunt o persoana loiala.

Am nevoie sa fiu inconjurat de prieteni si de oameni care ma cunosc bine, si despre care stiu ca ma apreciaza.

De regula, sunt bine primit de ceilalti, caci sunt altruist, gata oricand sa fac un serviciu.

Iar la lucru, colegii mei cam profita de asta, caci si-au dat seama ca, daca erau binevoitori, puteau obtine aproape tot ce doreau de la mine.

Dar, trebuie sa recunosc ca si ei imi sunt de mare ajutor : de multe ori ezit, sunt nehotarat si le cer sfatul frecvent.

Ma panicheaza gandul erorii si al esecului.

Cred ca nu am luat niciodata o decizie, fara sa fi cerut mai intai parerea tuturor celor din jurul meu.

Si daca ma gandesc bine, in viata mea, multe decizii pe care ar fi trebuit sa le iau, au fost luate de altii...

Cand eram mic, mama m-a inscris la un Club de fotbal, desi la inceput nu eram prea entuziasmat ; mai apoi insa, m-am dovedit un bun jucator, disciplinat, iar antrenorii ma apreciau mult.

Tata a fost cel care mi-a ales meseria ; la indemnul lui am facut, ca si el de altfel, studii de contabilitate.

Eu m-as fi vazut mai degraba om de litere, dar aveam sentimentul ca tata stia mult mai bine, ce mi se potrivea si ce nu, si unde as fi gasit de lucru...

Tanar fiind, placeam fetelor ; am o infatisare placuta, sunt sociabil, sportiv, discret, sunt un bun ascultator, nu judec niciodata pe nimeni.

Am avut ceva prietene, dar am locuit cu parintii pana tarziu : eram mai practic, ma intelegeam bine cu ei, erau buni sfatuitori, mai ales mama, cu care vorbeam indelung despre fetele cu care ieseam...

Numai ca, rareori eu eram cel care le alegea, mai degraba ele ma alegeau pe mine.

De altfel, imi era greu sa pun capat unei aventuri, chiar si atunci cand era limpede ca acea relatie era o eroare pentru amandoi.

Ma intrebam mereu, daca nu cumva eram pe punctul de a face o tampenie.

Si atunci nu imi placea sa raman, intre doua flirturi, singur.

Simteam nevoia sa trec, de la o partenera la alta, aceasta ma ajuta.

Daca stau sa ma gandesc bine, n-am stat niciodata singur.

De fapt, eram facut pentru viata de cuplu.

In orice caz, este ceea ce imi explica actuala mea sotie, care mi-a inteles extrem de repede personalitatea.

La inceput, nu ma prea atragea, avea cativa ani mai mult ca mine, nu prea era genul meu nici fizic ; era destul de autoritara ; fusesem usor impresionat de ea, caci era mult mai diplomata ca mine...

Ea a facut toti pasii spre mine...     

De fapt, suntem complementari, iar relatia noastra merge destul de bine.

Sotia mea este foarte sigura pe ea, exigenta, usor taioasa chiar.

Si nu tocmai flexibila ; eu insa, sunt mult mai conciliant, mai sociabil, mai suplu.

Recunosc ca las pe seama ei, toate deciziile privind casa, vacantele, educatia copiilor...

Am pastrat legatura cu multa lume, cu toate ca am o viata de familie.

Simt nevoia sa am mereu cativa prieteni apropiati, carora sa le pot cere sfatul ; si am o incredere absoluta in ei.

Am pastrat legatura cu foarte multi prieteni mai vechi, sotia mea imi reproseaza, uneori, ca sunt un “colectionar de relatii”.

Sunt oameni care nu se indura sa arunce nimic, ei bine, eu nu pot sa parasesc pe nimeni, sa renunt la nimeni !

Sunt in stare sa le transmit uneori urari de sanatate, si celor pe care nu i-am vazut de douazeci de ani, si pe care este foarte posibil nici sa nu-i mai vad vreodata.

Asa sunt eu ; ma implic afectiv, investesc mult in relatiile cu ceilalti ; iar cand o relatie inceteaza, mi se pare ca se sfarama ceva in mine.

Cateodata gandul ca un eveniment se poate derula fara mine, ma angoaseaza : daca se strang toti prietenii de pilda, iar eu nu sunt invitat, sau daca are loc o intalnire de lucru la firma, iar eu nu sunt anuntat, faptul ma nelinisteste la culme.

Este ca o teama permanenta, de a nu fi lasat la marginea drumului...

Aceeasi veche teama copilareasca, de a nu fi exclus, si de a ramane incet-incet singur.

Uneori mi-e tare ciuda pe firea aceasta a mea.

Si imi dau seama cate ocazii am ratat, din cauza felului meu de a fi.

De pilda, imi pare rau ca nu am facut o facultate de Litere, sau ca nici macar nu am aprofundat studiile de contabilitate.

Numai ca, nu ma simteam prea bine in respectiva scoala, si nu izbuteam sa imi fac prieteni apropiati.

Si apoi, sotia mea voia sa ne casatorim si sa avem cat mai repede un copil, tocmai din cauza varstei ei.

Dar, la urma urmei, este destul de bine si asa.

Mi-ar fi schimbat oare viata o diploma in plus ?

( extras din Cum sa ne purtam cu personalitatile dificile, François Lelord, Christophe André, Ed. Trei, Tipografia Multiprint, Iasi, 1998 )