Medicina legalã :
Definitia. Istoricul medicinei legale. (medicina legalã, extras curs Conf.dr. Valentin Iftenie)
Pornind de la necesitatea respectarii conceptului de dreptate, avand in vedere cã “nimic nu face pe om mai rãu decat nedreptatea” ( Topârceanu ), si cã “destinul omului s-a nascut o data cu nevoia de justitie si de respect individual” ( Hamburger ), a aparut si s-a dezvoltat “vocatia valorificarii conditiei umane cu ajutorul stiintei” ( Scripcaru-Terbancea ), si anume : medicina legalã.
Numitã si medicinã legalã, aceasta disciplina preocupata de realitatea fapticã obiectivã, oferã posibilitatea unui veritabil “dialog in serviciul adevarului” ( P.H. Muller ).
Desi o definitie care sa cuprindã intreaga gamã a prestatiilor specifice acestui sector de activitate, este greu de conturat, totusi, pentru necesitatile cursului de fata, medicina legala ar putea fi definita ca : “disciplinã medicalã de sintezã, situata la granita dintre stiintele medico-biologice ( in general concrete ), si cele socio-juridice ( de regula abstracte ), ce are drept scop sprijinirea competenta a Justitiei, ori de cate ori pentru lamurirea unei cauze judiciare sunt necesare ( anumite ) precizari cu caracter bio-medical”.
Denumirea de “medicinã legalã” este utilizata mai ales in tarile de limbã spaniola si portugheza, in Franta, Italia, in timp ce in Rusia, in tarile de limbã germanica sau engleza este folosita, cu precadere, denumirea de “medicinã judiciarã”.
De fapt, ambele sintagme semnificã acelasi lucru, conturand domeniul de activitate al carui laitmotiv il constituie lupta pentru aflarea adevarului medico(bio)-juridic, care « nu este intotdeauna frumos, dupa cum frumosul nu este intotdeauna adevarat ».
In România, pana in anul 1953, a fost folosita denumirea de “medicinã legalã”, reflectata si in titulatura principalei institutii de specialitate, a carei constructie a fost initiata si realizata dupa planurile Profesorului Mina Minovici, si inaugurata la data de 20 decembrie 1892, sub numele de (noua) Morgã a orasului Bucuresti care in anul 1898 devine Institutul medico-legal.
Dupa anul 1953, Institutul medico-legal se transformã in Institutul de cercetari stiintifice medico-judiciare, iar disciplina adoptã denumirea de “medicinã judiciarã”, ce se va mentine pana in anul 1965 cand revine la denumirea de “medicinã legalã”.
De asemenea, trebuie precizat cã, pana in anul 1931, in conformitate cu prevederile cuprinse in Legea Sanitarã ( din anul 1885, 1910 si 1926 ) sectorul medico-legal s-a aflat in subordinea Ministerului Sanatatii.
Incepand cu data de 01.01.1931, date fiind modificarile legislative aduse de Legea sanitara din 1931, medicina legala trece in aria de jurisdictie a Ministerului Justitiei unde va ramane pana in anul 1953, cand prin H.C.M. nr. 345 /01.11.1953, sectorul medico-legal de activitate, reorganizat, revine in cadrul Ministerului Sanatatii.
Inca de la debutul invatamantului superior medical, medicina legala s-a aflat printre disciplinele obligatorii incluse in Programa de invatamant.
Astfel, in anul 1856 cand a fost infiintata de catre Carol Davila “Scoala de Chirurgie” de la Mihai Vodã, cu o durata a studiilor de 4 ani, Medicina legala si Toxicologia erau incluse in semestrul de varã al anului IV.
In anul urmator, 1857, “Scoala de Chirurgie” se transforma in “Scoala Nationala de Medicina si Farmacie”, cu o durata de 8 ani, in care Medicina legala ( impreuna cu Igiena, cu care forma o singura catedra ) se preda in anul VI, in semestrul de varã.
Primul profesor de medicina legala si toxicologie a fost Gh. Atanasovici ( 1822-1892), numit in anul 1862 si medic legist al capitalei, in conformitate cu “Instructiunile pentru medicul legist al capitalei Bucuresti” ( articolul 3 – “medicul legist al capitalei este totodata membru al Consiliului Medical Superior si Profesor de medicina legala, la Scoala Nationala de Medicina” ) publicate in Monitorul Medical ; din anul 1865 si pana in anul 1897, aceasta prevedere legala nu a mai fost respectata.
In anul 1879 a fost numit Profesor de medicina legala ( si de Psihiatrie ) Alex. Sutzu ( 1837-1919 ), care a solicitat Ministerului Justitiei sa-l oblige pe medicul legist al capitalei, sa accepte ca studentii in Medicina sa participe la autopsiile medico-legale.
Personalitatea marcanta care a reorganizat activitatea si a modernizat institutia medico-legala, este Profesorul Mina Minovici ( 1858-1933 ), numit in postul de medic legist al capitalei in anul 1890, si suplinitor al postului de profesor de medicina legala la Facultatea de Medicina din Bucuresti in anul 1897 ( in anul 1899 este numit Profesor titular ).
Anul 1897 reprezinta anul in care s-a revenit la principiul stabilit in anul 1862, conform caruia profesorul de medicina legala trebuie sa detina si postul de medic legist al capitalei.
Pentru meritele deosebite, obtinute in intreaga sa activitate stiintifica ( autor printre altele, al Tratatului complet de medicina legala – premiat de Academia Românã ) si profesionala, considerat pe drept cuvant fondatorul medicinei legale românesti, printr-un Decret publicat in M.O. din 1925, numele prof. Mina Minovici este adaugat titulaturii Institutului medico-legal, pe care l-a condus in perioada 1892-1932.
Dintre cei 9 copii care au trait ( 6 baieti si 3 fete, din totalul celor 13 copii ), ai familiei Minovici, inca doi vor fi implicati in activitatea de medicina legala, si anume Nicolae Minovici ( 1868-1941 ) si Stefan Minovici ( 1867-1935 ).
Nicolae Minovici a organizat si a dezvoltat stiinta care, mai tarziu, avea sa fie denumita Criminalisticã, a efectuat experiente pe propria persoana legate de spanzurare, a infiintat Azilul de Noapte, Societatea de Salvare ( 1906 ) cu anexele ei, Spitalul de Urgenta Bucuresti ( 1934 ).
In anul 1919 el a devenit profesor de medicina legala si a condus Institutul medico-legal in perioada 1932-1938.
Dintre lucrarile publicate de Prof. N. Minovici, mentionam : “Studiu asupra spanzurarii”, “Manual tehnic de medicina legala”, “Tehnica autopsiei medico-legale (in colaborare cu dr. M. Kernach)”, “Osteologie medico-legala”.
Stefan Minovici, licentiat in stiintele fizico-chimice ( 1893 ), seful Catedrei de chimie organica de la Facultatea de Stiinte Bucuresti ( 1924 ), autor al “Manualului tehnic si practic de chimie analitica”, a contribuit la formarea “Facultatii de farmacie Bucuresti”, a “Societatii de chimie din România”, a “Institutului de chimie teoretica al Universitatii din Bucuresti”, si a “Asociatiei generale a corpului farmaceutic din România”, considerate pe drept cuvant ctitoriile sale.
Activitatea prof. St. Minovici s-a manifestat in domeniul chimiei analitice, organice, biologice si legale, punand bazele Toxicologiei medico-judiciare ( in anul 1912 publicã primul Manual de toxicologie din tara noastra ).
Trebuie precizat cã Stefan Minovici s-a remarcat si ca specialist in depistarea falsurilor – in inscrisuri, de bancnote – introducand metoda luminiii electrice intense, pentru a diferentia cernelurile suprapuse si construind un aparat fotografic pentru evidentierea acestora.
In anul 1900 el a publicat lucrarea “Falsurile in inscrisuri si fotografia in serviciul Justitiei”, iar in anul 1934 infiinteaza “Societatea românã de grafologie”.
Din anul 1894, si pana in 1911, a condus Laboratorul de chimie organica ( Toxicologie ) din cadrul Institutului medico-legal, pe care l-a reorganizat si modernizat.
Prin intreaga lor activitate, fratii Minovici si-au inscris numele in randul celor mai importante personalitati ale stiintei romanesti, si in mod particular, in panoplia medicinei legale.
Aceste notiuni introductive – care, speram ca nu vor trece, totusi, neobservate – ar putea parea incomplete, daca nu ar fi intregite cu Regulile deontologice de lucru elaborate de Prof. Mina Minovici, care au fost inscrustate in holul marelui amfiteatru al institutiei, denumite initial “Morga Orasului Bucuresti”, iar ulterior “Institutul Medico-legal Prof. Mina Minovici”.
In opinia ilustrului intemeietor al medicinei legale romanesti, un veritabil medic legist, caruia ii este interzis, la fel ca magistratului, sa aiba clientela, trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii :
( 1 ) Sa posede, in gradul cel mai inalt, trei lucruri esentiale, si anume :
- mestesugul,
- stiinta si
- arta specialitatii,
( mestesugul il invata, stiinta o dobandeste prin munca, iar arta este un dar firesc, instinctiv, de care numai cei alesi au parte ) ;
( 2 ) Sa procedeze intotdeauna, cu ordine si cu metoda, dupa un plan prealabil abil croit, fara a uita cã o autopsie, o data gresita, nu mai poate fi indreptata ;
( 3 ) Sa-si astupe urechile, sa inchida gura si sa deschida ochii, astfel incat, la adapostul oricarei sugestii straine, sa nu se pronunte decat dupa ce a fost patruns de temeinicia celor constatate ;
( 4 ) Sa cerceteze cu atentie orice caz, caci deseori un caz aparent simplu, poate fi in realitate dintre cele mai complicate ;
( 5 ) Sa fie prudent : tota medicina prudentia est ;
( 6 ) Sa invete, prin indoiala, sa cumpaneasca toate elementele adevarului stiintific ;
( 7 ) Sa priveasca cu atentie, si sa cerceteze cu de-amanuntul ceea ce vede, pentru a-si forma convingeri proprii ;
( 8 ) Sa evite versiunile si teoriile pripite ;
( 9 ) Sa nu laboreze ipoteze complicate ;
( 10 ) Sa fie intotdeauna obiectiv, ferindu-se de indemnurile imaginatiei, deoarece nu are de exprimat o convingere, ci de facut o demonstratie : Da mihi factum, (et) dabo tibi jus.
( extras din cursul universitar Medicina Legalã, capitolul 1 Notiuni Introductive, - editie revazuta si adaugita, Conf.univ.dr., medic legist Valentin Iftenie, Ed.Stiintelor Medicale, Bucuresti, 2006 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu