Mihaela Lãmâita Ciocea ( 15 )

Mihaela Lãmâita Ciocea ( 15 )

As vrea sa spun cateva cuvinte despre dosarele instantelor de judecata, ma refer la existenta si prezenta lor efectiva si concreta, atunci cand doreai sa lucrezi incheierea de sedinta in dosar, pentru ca, cel mai adesea atunci se si intampla sa remarci ca nu ai un dosar, cand ii venea randul sa fie lucrat.

De-a lungul celor sase ani de activitate la cele doua judecatorii, ale sectoarelor 1 si 2 din Bucuresti, intre 1993 si 1999, asa cum am povestit in postarile anterioare un aspect important si de cumpana a fost acesta : un dosare, dosare dispareau si reapareau unele, nu reapareau altele.

Am vorbit despre primul dosar pe care nu l-am gasit cand i-a venit randul sa il lucrez, in calitate de grefier de sedinta, am spus atunci cum am reclamat lipsa dosarului, grefierei-sefe a judecatoriei sectorulu1, in primii mei ani de munca in instanta, si cum, dupa ce am insistat, am primit indemnul sa nu ma mai agit, intrucat dosarul va reaparea : "o sa apara el !"

A urmat apoi un dosar pe care il predasem in Arhiva Civila, sub semnatura arhivarului, in Caietul pe care era obligat sa il tina orice grefier in care erau trecute dosarele, citatiile, comunicarile, adresele  lucrate de noi, toate erau predate in Arhive : civila, sau penala si la Biroul Expeditii al instantei, sub semnatura colegilor nostri care le primeau de la noi.

Intr-adevar insa, nici misiunea lor nu era usoara, si ei era ca si noi angajatii care alcatuiam Personalul Auxiliar al instantelor de judecata.

Am spus si am povestit istoria acelui dosar subtire, civile, pe care am coborat - la reclamatia avocatului Silviu Constantinescu - sa il caut in arhiva civila, si care a reaparut, intr-adevar, imediat dupa ce avocatul in scris, m-a reclamat Valentinei Tatulescu, presedinta judecatoriei 1.

In aceeasi perioada a primilor mei ani de activitate ( 1993-1995 ), la Judecatoria Sector 1 Bucuresti, ma aflam in sala de sedinta, in roba gri de grefier, si sedinta fie avea sa inceapa, fie era la o pauza ; cred ca urma sa inceapa.

Intotdeauna, si potrivit Regulamentului de ordine interioara al instantelor de judecata, grefierul de sedinta intra in sala de sedinta cu 30 de minute, inaintea judecatorilor sau judecatorului, dupa cum completul era alcatuit in anii 1993-1995 din unul sau din doi judecatori, doi judecatori la sedintele avand pe rol cauze mai complexe socotite, si care incepeau dimineata la 8h30 si un judecator la dosarele socotite mai "simple", sedintele care incepeau dupa pranz, la ora 14h00.

Completul de judecata nu se afla in clipa aceea in sala de judecata, dar grefierul se afla, si grefierul eram chiar eu.

La un moment dat, si pe usa mare de acces in sala de judecata, aceea pentru intrarea publicului, a partilor si avocatilor, a consilierilor juridici, a intrat suparata si a venit langa masa mea, a grefierului, colega mea de la Executari Penale, Raluca Nicolae ( care inca nu incepuse sa fie numita grefiera-sefa, ci era ca si mine o grefiera fara functie de conducere din cate stiu ).

Raluca Nicolae mi-a pus pe masa grefierului un dosar si nu mai stiu tot ce mi-a spus dar am inteles ca un om, o parte dintr-un dosar, sau un justitiabil, luase dosarul la bara pentru a-l consulta si iesise cu el din sala, dar cuminte omul s-a dus cu dosarul la serviciul Executari Penale al judecatoriei, si anume la grefiera Raluca Nicolae, nu stiu ce dorea el sa ii arate in dosarul sau, sau de ce vroia el sa o convinga, dar cert este ca omul si-a luat dosarul din sala si s-a dus tinta la Raluca cu el !

Raluca a sosit val-vartej - ea nu era foarte mobila, ii placea sa stea mult locului, asa cum le placea si sefilor sa vada ca grefierii nu au picioare si nu se pot misca, Justitia ne vroia pe noi grefierii romani handicapati ! si un grefier cuminte era unul care isi preda dosarele in Arhive, sau le ducea la semnat judecatorilor in acelasi timp stand pe loc si nemiscandu-se ( Profilul grefierului ideal : grefierul sfinx sau grefierul imobil  )

Dupa acelasi rationament - un grefier serios este unul care nu se poate misca - si daca a remarcat cineva acest fapt, grefierii-sefi ai unei instante intotdeauna aveau pe langa ei un alt grefier, sau un aprod pe care il trimiteau prin birouri cu treaba, prin arhive, sau peste tot unde in realitate, grefierul-sef ar fi trebuit sa mearga, dar grefierul-sef delega aceasta putere ( de deplasare, de miscare ) unui alt grefier din instanta sa.

Este greu sa egalezi inteligenta unora mai ales cand sunt sefi, intr-adevar cui i-ar fi dat prin cap, cand in mod normal, atunci cand ai ceva de facut, te deplasezi personal si nu trimiti pe un altul, decat daca chiar cu greu te-ai putea deplasa, sau daca nu te poti deplasa din varii motive ?

Dar instantele au gasit aceasta solutie inteleapta, si anume : orice grefier-sef sa aiba un ajutor de grefier-sef, care insa era un grefier obisnuit din instanta, sau un aprod.

Aprodul uneori mai era socotit si om / femeie de serviciu.

Daca grefierii-sefi aveau ajutoare, in persoana unor grefieri ai instantei sau a unor aprozi, ma indoiesc ca o faceau din initiativa lor, caci ei nu puteau avea autonomie de gandire, de rationament si de vointa, de aceea cred ca asa era regula nescrisa sau asa era obiceiul pamantului sau cutuma.

Revenind la dosare si sala de judecata, in mod normal in sala de judecata exista un reprezentant al ordinii publice, un politist, apoi au venit jandarmii, dintre cei care asigurau Paza instantelor de judecata, si de care, atunci cand aveai nevoie cu adevarat, nu te puteai bucura.

Grefierul aflat pe podium - de obicei exista un podium, acum nu mai existã un podium ( mai bine nu ne nasteam decat sa traim asa ceva si printre asemenea oameni ! ) ( a vazut cineva cum astazi, grefierul este asezat din profil sau chiar cu spatele la judecatorul care conduce sedinta de judecata, in sedinta, la masa lui, aflata fie la acelasi nivel cu masa judecatorului ( salile de la Tribunalul Bucuresti, acelea fara ferestre si aerisire ) sau aflata direct la nivelul solului, in timp de judecatorul sta pe podium la masa lui, eu ma intreb cum ii da grefierul dosarele in care face apelul, judecatorului ? ! )  - la masa lui, pe care el aseza dosarele in ordinea numerotarii lor si afisarii lor pe lista, avea in fata lui o sala plina de oameni ( avocati, parti, consilieri juridici, studenti la Drept care mai veneau sa vada ce inseamna o sedinta de judecata, uneori ( se spunea ) si inspectori care ar fi sosit, nestiuti de nimeni sa inspecteze ) si nu avea cum sa pazeasca efectiv toate dosarele.
Rolul si misiunea grefierului era sa raspunda celor care, la barã cum se numea, doreau sa consulte dosarele si nu avea cum sa nu dea dosarele spre a fi consultate ; luand dosarul avocatul sau partea se ducea in sala, se aseza in banca de lemn tare, pe atunci unsuroasa si neingrijita - cu referire expresa la bancile din sala de judecata ! - ( nici sa fii avocat nu era usor, daca imbracai si tu un costum frumos, il uzai pe bancile acelea, de pe care daca luai un esantion si il analizai la microscop nici nu vreau sa stiu cati microbi si virusi erau identificati, un Catalog intreg - Catalogul agentilor patogeni, al microbilor, al virusilor ! ) si consulta dosarul.
In general, dar nu numai, partile, avocatii doreau sa vada daca dovezile care aratau ca partile din dosar au fost citate si stiu sa se prezinte la proces, si care se numeau dovezile de citare - se aflau la dosar, in mod ideal, daca nu soseau in ultima clipa, atasate, adica cusute cum se spunea cu sula, pe sfoara, eu preferam in ultimii ani  perforator ( si un capsator, dupa caz ), mai elegant de manuit si care nu era intepator precum sula in chestiune.
Perforatorul facea gaurele perfect rotunde, aflate la distanta egala, doua gaurele, sau puteai face o singura gaura rotunda si daca incercai si puteai, o alta la o distanta diferita decat aceea standard, eu obisnuiam in ultimii ani sa perforez coperta unui dosar, cand era noua coperta, sau daca coperta era veche, incheierea de sedinta si dovezile de citare si actele, cererile, si toate "hartiile" depuse la dosarul cauzei, si astfel le perforam elegant si le atasam la dosar.
Tot in ultimul timp, in general copia hotararii judecatoresti o capsam si o prindeam astfel de formularul de Comunicare care insotea sentinta respectiva.
Aveam intotdeauna in geanta mare, perforatorul si capsatorul, si la sfarsitul anului 1998, inceputul 1999 mai ales, in fiecare zi aduceam cu mine de acasa si o luam inapoi cu mine acasa la finele zilei de munca, masina de scris a tatalui meu, marca "Consul", aceea cumparata de tata din salariul lui destul de modest de Preparator sau asistent universitar cand a terminat Facultatea de Matematica a Universitatii Bucuresti, pentru ca stiind ca plec din judecatorie, grefiera-sefa a dispus sa mi se ia masina de scris a instantei, si sa o dea altei grefiere, nu stiu cui, care nu pleca din instanta.

Cu privire la supravegherea si asigurarea pazei dosarelor, de catre grefierul de sedinta, era un lucru foarte dificil acesta, pentru ca noi aveam multe dosare, si dulapurile, unele vechi din lemn, piese vechi de mobilier din lemn, sau Fichete din metal de culoare gri, mai galagioase cand le inchideai si deschideai si rece la atingere, metalul e rece, in timp ce lemn e mai ok, are o temperatura mai buna, e mai cald, - nu faceau fata.
De multe ori nici nu aveau o broasca buna, care sa fie in stare de functionare, nu aveau deci broasca sau cheie.

Imi amintesc mai ales si am scris despre aceasta, anul 1998, cand la parter, in biroul nostru de grefiere era plin de dosare peste tot, si pe jos si pe sus, am descris aspectul biroului intr-o postare anterioara, ei bine, dulapul devenise neincapator.
Cand am fost mutata in biroul de la serviciul "Legalizari" ( dupa ce o perioada am ramas la subsol, in biroul colegilor de la Executari Civile si Citatii la prim termen ), in anul 1998, acolo, instanta mi-a facut un cadou de bun-ramas, pentru a rasplati munca mea de sase ani in instantele judecatoresti a socotit ca merit si eu sa primesc un Fichet din metal gri, nou-nout.
Nu mai fusesem niciodata atat de rasfatata si nu imi venea sa cred ca am primit acest cadou in chip de recunostinta, iar cadoul, adica Fichetul fiind nou era in buna functionare, avea cheie si broasca buna, dar, sa vedeti ca nu avea rafturi deloc !
Desigur mai aveam un Fichet din metal gri, si rece, dar era plin cu dosare.
Din moment ce am spus ca reuseam sa am cam 680 de dosare, cand erau mai putine, eram norocoasa, saptamanal, ca urmare a celor 3 sedinte de judecata in care intram, e adevarat ca la un moment dat am intrat si in - numai - doua sedinte de judecata cat era obiceiul pentru un grefier de sedinta.
Intrucat noul meu Fichet nu avea rafturi pe care sa asez dosarele instantei, rezulta ca le asezam numai jos, in Fichet, jos de tot, dar ele nu puteau sta unele peste altele, caci se dezchilibrau, erau din hartie doar si nu stateau in echilibru sa le aranjez unele peste altele, tot acolo in Fichet o vreme mi-am lasat si masina de scris marca "Consul" a tatalui meu, de acasa adusa de mine, dar in ultimul timp o luam acasa la plecarea din judecatorie, si o aduceam dimineata cu mine la serviciu.

Si, iata, sa va spun ce am patit o data cu un dosar al instantei, de la judecatoria sectorului 2 bucuresti ( perioada anilor 1995-inceputul anului 1998 ) :
Am intrat in sedinta chiar cu presedintele instantei, judecatorul Valentino Acatrinei si la un moment dat el cauta un dosar, penal cred, la mine, eu l-am cautat si nu l-am gasit, i-am spus ca nu il am pur si simplu nu se afla intre dosare.
I-am spus ca nu stiu unde anume se aflã dosarul.
Judecatorul Acatrinei nu a fost un om rau, dar la un moment dat nici nu ma privea cu ochi prea buni.
Nu pot spune ca judecatorul Acatrinei a fost rau, intr-adevar, pentru ca obisnuiesc sa stau si sa ma gandesc la oamenii din jurul meu, si la situatia de viata a fiecaruia.
Totusi, scena mi s-a parut amuzanta si am sa v-o povestesc, iata cum a fost :
Bietul om, adica Valentino Acatrinei ( el fusese judecator la judecatoria Buftea si fusese numit la Bucuresti, presedinte al Judecatoriei Sectorului 2, se spunea - dar atentie ca nu stiu cat este de adevarat, dar se spunea - ca a fost numit de presedintele Romaniei Ion Iliescu, oricum stim deja, ca presedintele Romaniei, prin Constitutie, numeste in functie judecatorii, dar eu spun altceva : cã ar fi fost adus la Bucuresti si numit de presedintele de atunci al tarii, Ion Iliescu ).
Imi amintesc de o scena - stiu ca oamenii o vor intelege corect, dar pentru cei care nu au tendinta sa inteleaga corect ceea ce li se comunica, voi explica ca a fost chiar asa cum scriu, si nu altfel - cand, la inceputul activitatii sale in calitatea lui de presedinte al Judecatoriei Sectorului 2 Bucuresti, ma aflam, m-am aflat o data in cabinetul presedintelui Acatrinei, asa, sa stiti era un om cald Acatrinei, era placut, avea si charisma, avea ceva in el care te apropia de el, adica nu era rigid in comportament, si intrucat el era foarte deschis, eu am spus numai ca in locul lui as fi mai atent, si cum el era o personalitate deschisa si extrovertita, plina de efuziune si subliniez asa era firea lui, cu atat mai rau daca unii nu pot pricepe -, el era un barbat scund, frumusel insa, cu ochi albastri ( de o nuanta albastru deschis ), bine proportionat, cu o piele alba placuta ), - stiti ce a facut ?
A ingenuncheat in fata mea, eram asezata intr-un fotoliu, eram foarte normal la el acest gest, daca il vedeai cum era de extrovertit, adica nu te uimea vreau sa spun, totusi nu m-am asteptat, si m-a intrebat : "Spune-mi, ce vrei sa fac ? Ce sa fac ?"
I-am raspuns simplu : sa fie mai atent in jurul sau.
Adevarul este ca fiecare om se poarta in acord cu firea lui si e greu sa treci peste natura si personalitatea ta, cu care esti daruit, care s-a format.
Dupa aceea el si-a mutat cabinetul, langa biroul grefierei-sefe a instantei, cat de bine i-a mers in viitor, mi-e greu sa scriu, dar peste mai multi ani, si dupa ce a fost promovat de la Judecatoria Sectorului 2 Bucuresti, - avea o mare vechime ca judecator -, cred ca a ajuns direct la Curtea de Apel Bucuresti ( sau poate a trecut si prin munca de judecator de la Tribunalul Bucuresti, dar nu stiu ), am citit in ziar, da, in ziar, ca el a fost arestat.
Era bolnav de inimã si casatorit cu o fata tanara, si care il iubea mult si era frumoasa, Violeta, cu care avea un copil mic pe atunci, cred ca a fost foarte greu pentru el, mie mi-a groaza de asa ceva, adica de scene din acestea, mai ales ca in Romania nu exista si nu cred ca exista nici azi cu adevarat profesionalism si civilizatie.
Deci mi-e groaza ca a fost arestat, dar a fost.

Sa revin la aspectul dosarului.
Intr-o zi ma aflam in biroul grefierei-sefe, dna Gaby Dragnea Tudorache, si judecatorul Acatrinei ma intrebase din nou de acel dosar.
I-am spus acelasi lucru : ca nu stiu unde este, si la mine nu se afla.
In acel moment, judecatorul Acatrinei s-a cam suparat, desi tacea inca, dar fata lui arata suparare.
In schimb, iata ce inseamnã viata, usa biroului grefierei-sefe s-a deschis in clipa aceea si a intrat Bogdan, colegul meu arhivar ( mai ales la Arhiva Penala a Judecatoriei 2, a lucrat Bogdan, si el m-a urmat la judecatoria sector 1, cand in februarie 1998 am fost mutata din nou la acea judecatorie de unde plecasem, Bogdan a fost numit la Arhiva Penala a Judecatoriei 1 in 1998 ), si Bogdan foarte calm, dar volubil, Bogdan era comunicativ, adica vorbea, vorbea cateodata, Bogdan intotdeauna a fost stapan pe el, sigur pe el, si ce credeti ca i-a spus in acea clipa, Bogdan colegul arhivar, presedintelui instantei Valentino Acatrinei ?
I-a spus asa Bogdan : "Domnule Presedinte, am gasit dosarul !"
Judecatorul Acatrinei de fapt, era nervos, se enervase, si se suparase pe mine, si l-a intrebat asa : "Da ? Unde era Bogdane, dosarul ? Unde l-ai gasit ? "
Nu cred ca Acatrinei ar fi vrut sa puna intrebarea, daca ar fi banuit raspunsul lui Bogdan, care a fost exact acesta :
"Dosarul, domnule presedinte, l-am gasit in Fichet, la Tribunalul Municipiului Bucuresti. Era in Fichetul sotiei dumneavoastra, Violeta Acatrinei !"

Valentino Acatrinei, de obicei intra in sedinta de judecata cu grefiera Alice Irina Pescaru Plesa, si cand s-a casatorit Alice, el a contribuit la darul de nunta, mai mult decat ne puteam permite noi grefierele, a fost un gest frumos din partea lui, cel putin eu asa stiam ca a procedat.

Daca Acatrinei era totusi, un om sufletist, imi amintesc cu in fata anticamerei sale, a biroului grefierei-sefe a judecatoriei 2, se intindea, destul de lunga, coada, sau randul in ziua in care era Programul de Audiente al presedintelui Judecatoriei Sectorului 2 Bucuresti.

Odata, trecand pe culoarul judecatoriei sectorului 2 Bucuresti, venind din biroul unei judecatoare, sau poate fusesem la bufetul doamnei Dabija de la subsol, unde uneori mergeam si imi cumparam un sandvis ( era foarte consistent insa fata de salariul de grefier, era si destul de scump, dar merita banii si alimentele erau proaspete si calde, carnaciorii atunci prajiti ), imi amintesc ca din rand, - poate ca mi s-a parut mie, dar totusi nu imi pot explica nici astazi ! - un barbat uscativ, inaltut, destul de slabut, totusi bine facut, cu parul alb, cred, complet alb, si un nas mai drept, un barbat nu stiu de ce suparat, cand eu am trecut prin dreptul randului, si el statea la rand, a strigat in urma mea ceva la modul : "Uite ! Plange ! Inseamna ca e vinovata !".

Cam asa a strigat el, pe moment nu i-am dat atentie, mi-am spus ca poate barbatul suparat, in fond cat sta la Rand, o fi povestind altora ce suparare are, de ce vine in audienta la presedintele judecatoriei si ca, povestind, si cum se plictiseste la rand, o fi privind si el in jurul lui, si cu alte cuvinte, vreau sa spun ca ma gandeam ca exclamatia lui  nu avea numaidecat o legatura cu prezenta mea in acea clipa, pe acolo.

Atunci trebuie cã ne aflam in primavara, inceputul de vara al anului 1997, si stiu ca intrasem in sedinta de judecata cu o judecatoare frumoasa si linistita, care se numea Delia Popescu.
Delia avea un par negru natural foarte frumos, usor ondulat si niste ochi foarte albastri care contrastau cu parul ei negru, negru, si o piele alba.
Era casatorita si sotul ei este un profesor universitar, preda Dreptul la facultatea de Drept a Universitatii Bucuresti si scrie cursuri bune ( desi prea subtiri in ziua de azi, pentru ca azi, asa este regula pentru toti autorii de cursuri universitare ), eu chiar am cumparat un curs, in volume, subtiri, scris de sotul Deliei, pentru examenul de licenta, cand ma aflam in anul IV, ultimul de facultate, Contracte Speciale de prof. Deak, care a decedat asa cred, insa "urmasii" lui, au continuat sa scrie si sa actualizeze cursurile sale.
Asa am gasit eu in libraria Mihai Eminescu, Contractele Speciale ( inainte ele se aflau in carti mai groase, pe volume, mi se pare si in pasajul de la Universitate, plin cu carti de drept, inainte de renovarea pasajului, la Punctul de Presa si Carte unde noi mergeam in anul intai de facultate sa cautam manuale, tratate, cursuri de drept ( anul universitar 2005-2006 ), tot acolo erau si reviste (magazine) frantuzesti, Le Point, L'Express, si alte reviste de actualitate aduse din Franta ) ale prof. Deak, in vreo 3 volume minione si subtirele, dar erau actualizate si le-am cumparat pentru a invata pentru licenta, alaturi desigur si de alte carti de drept, in acel an.

Iata ce scrie, am luat la intamplare un volum din biblioteca, de altfel nu mai am spatiu suficient pentru a-mi aranja in biblioteci toate cartile mele - si totusi nu am carti multe, si mai ales nu am carti noi, scrise dupa Noile Coduri - "Tratat de Drept Civil Contracte Speciale, Vol. III ( Imprumutul de folosinta (comodatul), ... ), Prof.Univ. dr. Francisc Deak ( in chenar negru ),  editia a IV-a actualizata de Lucian Mihai si Romeo Popescu, Ed.Universul Juridic, Bucuresti, 2007", iar in partea de sus mi-am scris numele, intrucat cartea imi apartine ( uneori uit sa il scriu pe unele carti ) si am trecut data cumpararii cartii : "Bucarest le 7/10/2008, Olivia Maria Marcov, anul 4, zi, USH Drept".

In primavara anului 1997, ce evenimente au avut loc ?
M-am inscris si am urmat un Curs de Perfectionare la Institutul Francez din Bucuresti, acela din Bulevardul Dacia 77, sector 1, la acea data director de cursuri era domnul Philippe Guillien, profesor - am aflat eu - de limba engleza, ( de felul sau ) dar si de limba franceza, si aveam sa remarc apoi, Institutul Francez, care organiza cursuri de limba - romana si franceza - nu avea un curs de perfectionare.
Dar, mergand la Institutul Francez la biroul ( il putem numi intr-un fel "directia", "serviciul" - mai exact ) care se numea "Spatiul de limba", condus de profesorul Philippe Guillien, eu am spus ca as dori sa urmez un curs de perfectionare, si dupa un timp, foarte scurt, cursul a si inceput.
In clipa in care m-am dus la IFB, am dat un test, pe loc, pe care mi l-a adus - era tiparit pe un formular, pe mai multe pagini format A 4, albe - profesorul Guillien, pentru a verifica nivelul si cunostintele mele de limba franceza.
Apoi, am predat testul completat, am avut timp o ora sau nu mai stiu cat sa il rezolv, si dupa cateva zile, am inceput concret sa merg la cursuri.
( Atunci, mi-am amintit ca in copilarie, o familie de vecini români, se numeau Gilieni - chiar asa, GILIENI - ei aveau doua fete, pe Ioana si Nati ( Natalia ), Ioana cea blonda cu ochi foarte albastri, era de seama mea, iar Nati cu un an, doi mai micuta decat noi, nu mai stiu daca parintii Ioanei sau numai unul dintre ei, aveau ochii foarte albastri, dar stiu ca locuiau cu mama unuia dintre soti, cu bunica fetelor, si mai stiu ca cineva din familia lor, dar nu mai stiu cine, s-a sinucis ? Nu mai stiu daca tin bine minte. Pentru ca nu am fost de fata, si daca ar fi adevarat - deci am rezerve ca asa a fost !! - am aflat doar ca un zvon mai degraba. Familia Ioanei, toata familia, dupa aceea a emigrat din Romania, cred ca in Canada unde au ramas definitiv ).
( Cand eram in scoala generala in Romania, si eram mici, ne jucam mai multe fetite, vecine din blocul nostru si blocurile invecinate, eram destul de numeroase si ne jucam cu Ioana si cu Nati, totusi ele erau ceva mai retrase, iar tatal lor, mi-l amintesc era scund si plinut, impreuna cu alti vecini, pe atunci traiau cateva familii, foarte apropiat, se intelegeau foarte bine, domnul Gilieni se alatura vecinilor din blocul nostru si jucau table in curtea Gradinitei de copii, pe o banca, unde si noi ne jucam, caci accesul era permis in acei ani, vara. )
Profesorul Guillien, nativ francez, era si autorul unei Carti pe care am cumparat-o de la Libraria Institutului Francez, o carte de exercitii de limba franceza pregatitoare pentru un examen numit  DALF, mai exact daca te inscriai la acel examen si reuseai examenul, obtinei o Diploma care se numea : Diploma ( de Studii ) Aprofundate de Limba Franceza, aceasta era recunoscuta in toate tarile francofone de pe glob.
Profesorul Guillien era un om cu vocatie de cadru didactic, era un om comunicativ, sociabil, care intelegea oamenii si se simtea bine printre ei.
Aveam sa aflu ca el era detasat la Bucuresti, la Institutul Francez, prin Ministerul Afacerilor Externe Francez, spre deosebire, se pare, de predecesorii sai, pe acel post de director de cursuri al IFB, deci era detasat si se afla atasat pe langa Ambasada Frantei la Bucuresti.
Era inalt, blond, cu un par care natural se ondula usor, dar el era tuns foarte scurt, avea niste ochi rotunzi mai degraba si foarte albastri ( desi intr-o imprejurare ochii sai rotunzi si albastri, vii, am putut vedea cum aveau o forma usor prelunga, mai mici, sau pur si simplu muschii faciali, din jurul ochilor, le dadeau o alta forma ), subtire, simplu si elegant, si cred ca era dintr-un oras francez, un oras universitar, renumit sau cunoscut bine in Franta, pe coasta de Vest a Frantei, numit Poitiers.
Philippe Guillien se afla in misiune la IFB din anul 1991, si o misiune avea durata de 3 ani, si putea si reinnoita, sau prelungita o singura data, ceea ce el facuse, prelungise sederea in Romania la IFB, pentru ca eu l-am cunoscut in primavara 1997, de aceea in vara 1997, el a parasit misiunea si postul sau definitiv, si a plecat in Franta unde urma sa redevina profesorul de limba engleza care era el, undeva in orasul Poitiers.
(Daca nu dorea sa se mute in alt oras francez, desigur).

Si acum, sa revin la primavara 1997 cand am intrat in sedinta de judecata, o sedinta care incepea la orele 8h30, cu judecatoarea Delia Popescu.

Sedinta a decurs bine, si totul s-a petrecut normal.

Dar, dupa sedinta, intr-o zi, la scurt timp cred, Delia Popescu a intrat in biroul nostru si s-a dus cred la biroul altei grefiere ( cu care probabil intra in sedinta atunci ), si m-a intrebat pe un ton normal, daca stiu ceva, daca ceva s-a intamplat, pentru ca, acasa, intr-o seara, - aici insa nu mai tin minte bine toata relatarea Deliei Popescu - aflandu-se ea, sotul ei, profesorul de drept Romeo Popescu, a intrebat-o daca s-a intamplat ceva si chiar daca : "Tu ai facut ceva ?", dupa aceea, Delia Popescu mi-a explicat ca cineva ar fi telefonat la ei acasa - nu stiu cum s-a intamplat asta, dar cam asa suna povestirea - si ar fi reclamat ceva in legatura cu Delia Popescu, sotului ei Romeo Popescu.

Acest incident s-a petrecut in perioada in care, cum povesteam mai sus, un barbat cu parul alb si care parca nu putea sta locului in randul sau la Audiente la cabinetul Presedintei Acatrinei, a strigat cand treceam prin dreptul sau : "Uite-o plange ! Inseamna ca e vinovata !"

Intr-adevar in acea primavara - vara 1997 chiar am plans, vazand cum muncim noi la judecatorie si in ce conditii deosebite si frumoase se lucreaza la Institutul Francez din Bucuresti si am luat hotararea sa imi schimb locul de munca, sa parasesc lumea instantelor judecatoresti.

Cred ca si Valentino Acatrinei m-a intrebat in acea perioada la un moment dat : "Ce ai micuto ? ", el ni se adresa uneori si unora, cu "iubito" ( parca, incep sa uit ) si cu "micuto".

Cand am inceput sa fac cursul de limba franceza, in perioada acelui an, 1997, colega mea de birou, Gabriela Manole, incepuse sa ma tachineze si in gluma imi spunea : Françoise, "Ce mai faci, Françoise ?", si Gaby radea cu pofta cand imi spunea asa.

In primavara-vara anului 1991, iata ma intorc mai departe inca, in trecut, cand inca nu stiam ca intr-o zi voi lucra intr-o instanta judecatoreasca, am fost plecata vreo doua luni de zile in Franta, la invitatia unei nepoate a invatatoarei si Maicii mele Dominique, din scoala mea primara ( anii petrecuti in orasul Constantine, in Algeria ).
Atunci am locuit la 8 kilometri si jumatate Nord de Paris, in localitatea cocheta numita Enghien les Bains ( baile Enghien, numele provine de la Ducele de Enghien ).
Am locuit la nepoata Maicii Dominique sau Sœur Dominique, intr-un bloc cochet si nou, dintr-un cartier, mai exact o zona de locuinte noi, in Enghien existau si casute cochete, vilisoare superbe, care aveau gradina, si gard acoperit cu plante agatatoare, verzi, sau cu flori agatatoare, era o placere chiar sa vizitezi stradutele foarte linistite, nu exista in Franta sminteala si galagia de pe strazile din Romania, sa urle barbatii vulgaritati in strada, cum la noi urla si de la etajul unde eu locuiesc se aude, cand geamul este deschis.

Nepoata Maicii Domnique, Anne Marie Scotto, din lipsa de timp, recursese la serviciile unei doamne, care venea si ii calca rufele in cursul saptamanii si pe care o platea pentru munca ei, fireste.
Totul se petrecea foarte civilizat si dimineata cand trebuia sa vina acea doamna, auzeam cheia varata in broasca apartamentului, ea intra, in sufragerie intindea masa de calcat, calca rufele si pleca la fel de silentioasa.
Incuind usa in urma ei.
In prima dimineata in care m-am dus sa o salut, desi ma trezeam devreme, a fost mai matinala decat mine, si cand am aparut in praful sufrageriei in pijamaua mea romaneasca din panza-bumbac, cu bluza si pantaloni, de culoare albastra, un albastru placut, spre turcoaz, doamna era sa izbucneasca in ras, dupa ce m-a privit ca si cum era o mica extraterestra cazuta din stele in casa gazdei mele !
M-a masurat amuzata si usor nedumerita, din cap pana in picioare, privind pijamaua mea, mi-a spus dupa aceea ca o amuzã pijamaua, si asa am facut cunostinta.
Era o doamna foarte civilizata si apoi i-am cunoscut cele doua nepoate ( de fapt, pe cea mare dintre nepoate, sau si pe cea mica, pe cea mica, oare am cunoscut-o ? )
In speta, ea era divortata de mai multi ani si  - in mare,  Povestea ei, este povestea multor femei franceze, casatorite, care aduc copii pe lume si spre 40 de ani sunt parasite de sotii lor - impreuna cu fostul ei sot, aveau mai multi copii, mari, unii dintre ei aveau nepoti.
Pentru ca se dedicase familiei, si fusese casnica, nu avea un serviciu stabil, si micii negustori, de pilda bãcanul din Enghien, uneori o ruga sa lucreze cate o jumatate de zi, in magazinul lui, si o platea pentru cat lucra.
Asa se face ca la gazda mea, ea calca hainele fiului gazdei, Jean-Christophe care avea o prietena frumoasa si o fata fina, pe Isabelle ( Isabelle era fiica unui ofiter francez si a unei vietnameze ai caror parinti fusesera instariti, Isabelle spunea ca mama ei "avea (avusese) mobile lacuite, din lemn bun", precis era lemn pretios, ofiterul s-a indragostit de vietnameza cand se afla in misiune in Vietnam si s-a casatorit cu ea, si impreuna au trait in Franta, si au avut mai multi copii, caci Isabelle avea mai multi frati ).
S-a intamplat ca eu sosind in primavara 1991 din Romania, eliberata abia din 22 decembrie 1989 de Regimul comunist care ne interzicea legaturile cu cetatenii straini si eram prost vazuti daca comunicam, sa o spunem direct, cu persoane de culoare, cu negri sau altii, asiatici, am fost usor reticenta cand am vazut ca Isabelle este vietnameza, daca personal imi placea de Isabelle, si oricum nu era viata mea, in schimb, am avut o tresaltare, dupa atatia ani imi intrase in obicei ca in Romania eram numai romani, adica nu negri sau asiatici, iar acestia daca erau, si erau si arabi, erau si chilieni, nu prea comunicam cu ei, eu una, in orice caz nu avusesem ocazia inainte de 1989.
Iar Anne-Marie si sora lui Jean-Christophe, Françoise, s-au uitat cam stramb la mine cand am intrebat, repetat : "Vietnameza ?"
Este greu sa ii descrii un francez crescut in libertate - ma rog Franta e mai democrata decat suntem noi si a avut mai multa libertate ! - regimul de teroare si care restrange, automat, din oficiu libertatile si drepturile oamenilor si cetatenilor supusi acelui regim !
Asa incat nici nu am incercat sa le explic, dar cred ca mi-au purtat pica.
Insa, daca ar fi de retinut ceva, un aspect, ar fi ca Isabelle era o fata fina, o buna prietena pentru Jean Christophe si cred si o fata buna la suflet. In plus, ea muncea mult impreuna cu Jean-Christophe la un magazin de confectii, de haine, din Paris, erau mai multe astfel de magazine, al caror patron era un francez de origine algeriana, si cu totii erau tineri atunci, de exemplu Jean-Christophe avea 26 de ani, iar Isabelle era mai mica (mai tanara) cred, dar nu mai retin ce varsta avea ea.

Dar nu pot compara totusi Franta, in acei ani, cu mizeria si ultra-vulgaritatea instantelor de judecata din Romania.
Din nefericire pentru mine.
Chiar daca in instante erau oameni inteligenti si cumsecade, presupun ca si acestia sufereau la fel de mult ca si mine, fiind condamnati sa traiasca printre oameni asa de salbatici si de barbari, pe care cu greu ii poti incadra in specia umana.
Am suferit enorm din cauza rautatii si a relei-credinte, a prostiei sau a dezechilibrelor psihice ale oamenilor in aceasta viata ! ( Insa nu am aflat cum se explicã toate necazurile pe care le-am avut in viata ! )
Intr-adevar nimeni nu este perfect, intrucat nu exista perfectiunea, dar, exista oameni care in mod intentionat cu intentie directa, cu placere, lovesc in semenii lor, si cu adevarat unii chiar tes intrigi si pun la cale raul semenilor lor.
( Sa nu fii perfect este una, omul este o faptura fragila, omul se poate si imbolnavi, se poate tulbura psihic, insa, sa vrei sa lovesti, si sa lovesti in semenii tai, este ceva diferit ! )
Si Franta isi are ticalosii ei si are si oameni rai, de rea-credinta, si oameni prosti si oameni dezechilibrati, - in acest sens puteti citi presa franceza, care expune realitatile din Franta - dar totusi au alte mentalitati, si alte conceptii de viata, si orice ar fi Franta nu a trait o dictatura comunista !

Ma aflam la Enghien les Bains, si intr-o zi, doamna Christianne, care calca rufele fiului gazdei mele, la gazda mea acasa, m-a intrebat cam nedumerita, de ce nu am raspuns salutului, sau nu i-am vazut ? - unuia dintre copiii sai, casatorit ( dar nu mai stiu daca femeia sau barbatul, care era copilul ei ? ) - pe fiul / fiica ei impreuna cu sotul, cand se plimbau in jurul lacului din Enghien, in timp ce eu ma plimbam si am stat si pe o banca langa lac, insotita de un roman, pe care il gaseam frumusel, frumos, si era si tanar pe atunci, pe care il cunoscusem in Franta, venit din Bucuresti ( cum l-am cunoscut nu stiu daca voi povesti, pentru ca, am spus ca nu as vrea sa scriu chiar totul, dar desigur a fost ceva decent si frumos ).
Imi amintesc cat s-a bucurat gazda mea, Anne-Marie, nepoata Maicii Dominique ca ma vede cu un prieten, ca am un prieten, ca ma vede cu un barbat, ce diferenta de criminala Romanie !

Romania, tara in care m-am nascut, populata cu niste cimpanzei ( ei incep sa predomine in peisaj ), daca cineva a remarcat ca unii barbati au un trup si o corpolenta de animale, - ar trebui studiata stiintific cauza, de ce aratã astfel ? - si se deosebesc mult de specia umana, e o tara care sperie, si mai ales in ultimii ani a devenit violenta, este foarte adevarat, aceasta este tendinta pe tot globul si in alte tari, ca si cum, ce putea aduce cu sine si lasa in urma lui, comunismul ?
Comunismul care nu a educat oamenii, care lovea si acuza calomnios oamenii : ce mostenire putea sa ne lase ?
Comunismul care l-a negat pe Dumnezeu si a interzis mersul la Biserica, cititul Bibliei, icoanele, pictarea icoanelor, cartile de rugaciuni, si religia ?

( Foarte des, sub ferestrele mele trec barbati, nu ma uit cine sunt, care incep si scuipa, pesemne pentru ca in jurul blocului exista un gard viu din arbusti verzi, si incep sa isi adune saliva din cavitatea bucala, parca ostentativ uneori, facand un zgomot urat, alteori ma gandesc ca sufera cu plamanii sau sunt fumatori inraiti, si scuipa, scuipa ! )

Doamna Christianne, despre care scriam mai sus, avea in bloc cu nepoata lui Sœur Dominique, pe unul din copiii sai, casatorit ( sau casatorita ) si care avea la randul sau doua fetite,  mici pe atunci, dintre ele, repet putin, -  am cunoscut-o (numai ?) pe cea mare de fapt, pe care a adus-o cu sine intr-o dimineata, asa este ...? dar mi-a trimis apoi, fotografia cu ambele fetite, nepoatele ei, care azi sunt mari, mari de tot, dupa atatia ani scursi.
Fiul sau fiica doamnei Christianne locuia pe cealalta scara a micului si cochetului bloc in care locuia gazda mea, Anne-Marie Scotto.
Eu nu i-am cunoscut pe copiii ( fiul/ fiica si ginerele sau nora - dupa caz ) doamnei Christianne  Delagneau care locuiau in acel bloc ( uneori pentru o soacra si ginerele sau nora, este considerat tot copilul sãu ), si m-am mirat cand ea mi-a spus ca ei se plimbau si m-au vazut in jurul lacului din Enghien si m-au salutat, dar eu nu le-am raspuns, si de ce nu am raspuns la salut ?
Intr-adevar insa, eu in plimbarea mea alaturi de frumosul domn român din Bucuresti care ma insotea, un inginer care lucra in domeniul Aviatiei la Bucuresti,  ( mi-a placut de el si m-a ajutat, niciodata nu imi stã in fire sa spun altfel de cum au fost lucrurile, si nu fac discriminari intre oameni ) am remarcat un cuplu - probabil, dar nu obligatoriu, nu ai de unde sti daca nu cunosti - sot si sotie, si ceea ce m-a frapat era ca semãnau asa de mult, ca trasaturi, la infatisare, incat ai fi spus un frate si o sora.
Erau foarte frumosi, si foarte inalti, amandoi, si barbatul si femeia, foarte blonzi, natural blonzi de tot si cu ochi albastri, cu o piele foarte alba, slabuti, si drepti, un corp inalt si drept, aveau buze subtiri mai degraba, si totul in ei era armonie si frumusete, cand vezi asa ceva iti spui ca Dumnezeu este Viu - nu printre noi, ci s-a coborat si traieste in unii, de pe-a-ntregul !
( De fapt Dumnezeu e suflare vie, si se afla cu adevarat in tot ce misca si nu misca, creatorul intregului Univers ).
Acestia doi care se plimbau, mi se paruse mie ca schiteaza un salut, ceva, mi se adreseaza scurt, mie, dar eu nu ii cunosteam deloc, si nu am dat atentie.

Se vede treaba ca ei erau chiar copiii doamnei Christianne Delagneau.

Dupa ce m-am intors in Romania, si as fi vrut ca doamna Christianne sa vina si sa viziteze Bucurestiul, in cele din urma insa nu a venit, cel putin nu la noi, cum mi-as fi dorit eu, pentru ca noi nu avem spatiu suficient pentru a o gazdui.

Insa ea mi-a trimis din Franta, dupa revenirea mea acasa la Bucuresti, un dictionar explicativ al limbii franceze mare si voluminos, consistent si serios, care se numeste Larousse.

Acest dictionar mie mi-a fost de un mare folos, peste cativa ani, cand am inceput sa ma preocup din nou de limba franceza.
Pe atunci, doamna Christianne locuia la Sarcelles, o alta mica localitate, insa o alta decat Enghien les Bains.

Ei bine, acuma, cei doi francezi, sot si sotie, erau deci copiii doamnei Christianne, si erau casatoriti ( desi multi francezi traiesc o perioada de cativa ani, in concubinaj ), iar infatisarea lor, genul lor de frumusete, era tipic pentru mai multi francezi.
Dintre ei as putea da un exemplu, si anume l-as putea aminti pe Philippe Guillien.

Pentru cei care citesc acest blog, voi spune ca, daca vreti sa puteti avea o imagine, in mare macar, despre cum era Philippe Guillien, voi spune ca el aducea, semana ( dar nu era identic, atentie ) cu binecunoscutul prezentator al Jurnalului de Actualitati de la Televiziunea franceza, un om cu studii si foarte cultivat ( cult, avand o bogata cultura ) care este Patrick Poivre d'Arvor ( daca cautati pe internet cu motorul de cautare google punct fr mai ales ( nu ro, de la romania, ci fr de la franta ), veti gasi fotografiile prezentatorului de stiri francez amintit ).

Revenind la dosarele instantei de judecata, cate ceva despre ele voi mai scrie, dar sa las loc si sa mai scriu si in alta postare pe blog...prin urmare, voi continua...

Voi continua povestirea mea, inceputa si aflata la episodul 15 acum, urmeaza al 16-lea, insa s-ar putea sa mai scriu pe blog si despre altceva, intre aceste "episoade", insa continuarea va veni negresit....