Strategii de coping si stilul interpersonal al pacientului
Tipuri “dificile” de pacienti : Pacientii dependenti
Acesti pacienti, etichetati drept submisivi si pasivi, contin trasaturi ale tulburarii de personalitate dependente descrise de DSM-III-R ( APA, 1987 ).
Se gasesc intr-o continua cautare de suport afectiv, manifestand o dependenta excesiva fata de altii.
In general, au putine ambitii si pretentii, putin entuziasm in ceea ce intreprind si tind sa supraaprecieze calitatile celorlalti.
In contactele interpersonale manifestã o atitudine critica si rejectanta, dar, in acelasi timp, sunt cuprinsi de teama de a nu fi abandonati.
Prin comportamentul lor, stimuleaza hiperprotectie si dominare din partea persoanelor cu care intra in contact.
Usor de lezat prin critica sau dezaprobare, au dificultati in a-si formula propriul lor punct de vedere, sau in a fi asertivi.
De asemenea, manifesta o incredere in sine scazuta, precum si dificultati in luarea deciziilor sau in asumarea responsabilitatii.
Datorita faptului ca sunt anxiosi, acesti pacienti pot fi motivati in psihoterapie prin oferirea unui mediu cat mai cald si mai suportiv.
Increderea in sine poate fi intarita prin cat mai multe feedback-uri pozitive, oferite de psihoterapeut.
Prin urmare, terapeutul ar trebui sa puncteze in permanenta aspectele care merg bine in terapie, dar si circumstantele care au dus la esecurile pacientului.
De asemenea, pot fi utilizate strategii paradoxale, cum ar fi etichetarea pozitiva a comportamentului simptomatic.
In mod alternativ, pot fi punctate ‘dezavantajele” si “pericolele” care atrag dupa sine schimbarea, intarindu-se, in acest mod, responsabilitatea pacientilor pentru propria lor insanatosire.
Strategiile psioterapeutice descrise mai sus, si care au drept sursa propriul stil interpersonal al pacientului, trebuie alese de psihoterapeut inca din fazele timpurii ale terapiei, pentru a putea fi puse in beneficiul tratamentului.
Un psihoterapeut bun si cu adevarat abil in domeniul artei sale profesionale, trebuie sa-si adapteze tehnica in functie de tipul de personalitate si nevoile pacientului sau.
Parafrazandu-l pe H. Tellenbach, C. Enachescu ( 1998 ) a numit aceasta atitudine mobila a terapeutului, drept cameleonism.
Rolul atitudinii cameleonice este reprezentat prin supletea adaptarii terapeutului, la situatii diverse, fiind concomitent si o forma de a conduce pacientul catre situatia dorita de echilibru psihic.
Cameleonismul apropie pacientul de terapeut, facand posibila mai usor intrarea pacientului in relatia psihoterapeutica.
Si, nu il ultimul rand, aceasta flexibilitate atitudinala ii va permite terapeutului sa abordeze diversele dificultati care survin pe parcursul desfasurarii terapiei ( dropout-ul, reactanta si noncomplianta pacientului la tratament ), pe care le vom dezbate si noi in urmatorul subcapitol.
( extras din Tehnici psihoterapeutice, Odette Gîrlasu-Dimitriu, doctor in Psihologie si psihoterapeut, Facultatea de Psihologie-Sociologie si Stiinte Politice a Universitatii “Hyperion”, intre 1991-1998 cercetator stiintific la Institutul de Filozofie si Psihologie al Academiei Romane “C.R.Motru”, departamentul de Psihologie medicala si psihoterapie, sub conducerea prof.univ.dr. Irina Holdevici, Ed. Victor, Bucuresti, 2004 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu