Interpretarea teoretica a obedientei ( 2 ) Psihologia influentei sociale

In legatura cu starea agentica, Milgram afirma raspicat : “ Cititorul nu trebuie sa vada in aceasta expresie o terminologie pe care i-o impun in mod arbitrar, ci cheia de bolta a analizei mele ‘ ( Milgram, 1974 b, p. 167 ). Vom cerceta, in capitolul urmator, suportul empiric de care se bucura acest concept.

Deocamdata, mentionam doua articole care l-au luat drept fundament al demersului empiric :

Sonja Hunt ( 1979 ) a incercat sa trateze hipnoza ca o conduita de obedienta. “ Situatia hipnotica, scrie autoarea engleza, are certe asemanari cu alte situatii sociale ce presupun interactiuni intre un actor dominant, si un actor subordonat “ ( Hunt, 1979, p. 21 ). Ca atare, ea cauta dovezi in sprijinul ideii ca hipnoza consta in a asculta ordinele unei autoritati, intr-o situatie legitima, si izbuteste sa arate, de exemplu, ca prezenta unui complice instruit sa refuze instructiunile psihologului care induce hipnoza, il face pe subiect mai putin cooperant.

Asadar, modelul care afiseaza independenta, influenteaza susceptibilitatea la hipnoza a subiectului.

Hipnoza este privita ca o stare agentica, in care subiectul renunta la autonomie, in favoarea hipnotizatorului.  Responsabilitatea pentru actele sale ii apartine, de asemenea, acestuia.

Desi foloseste conceptul stare agentica, Mika Haritos–Fatouros ( 1988 ) trebuie considerat ca apartinand grupului autorilor care il contesta partial, si il completeaza pe Milgram.

In studiul sau, intalnim o analiza pertinenta a procedurilor prin care, in timpul dictaturii din Grecia ( 1967 – 1974 ), soldati obisnuiti erau transformati in tortionari pusi in slujba regimului.

Haritos-Fatouros se indoieste de temeinicia concluziilor lui Milgram, potrivit carora, starea agentica ar depinde numai de conditiile antecedente, si de factorii de mentinere. Psihologul grec argumenteaza ca starea agentica, in cazul militarilor tortionari, nu se poate obtine decat printr-o selectie atenta, o aplicare sistematica a unor procedee de invatare, si o elaborare subtila a unor legaturi trainice, intre subiect si autoritate.

Pentru a extinde analiza teoretica a obedientei, in afara conceptului de stare agentica, Milgram propune conceptul tensiune ( strain ). De fapt, termenul de tensiune se dovedeste foarte util in explicarea nonobedientei.

“ In principiu, afirma autorul, exista riscul tensiunii, de fiecare data cand o entitate capabila sa functioneze in maniera independenta, este introdusa intr-o ierarhie “ ( Milgram, 1974 b, p. 190 ).

Cele doua concepte fundamentale se afla in stransa legatura : tensiunea incercata de subiect este un indicator pentru instalarea incompleta a starii agentice.

Milgram examineaza sursele de tensiune ( strigatele de durere ale victimei, amenintarile ei cu razbunarea, retinerea naturala de a-i face rau celuilalt in mod gratuit, etc. ), precum si factorii care reduc tensiunea ( generatorul de socuri electrice, ca aparat ce creeaza posibilitatea utilizarii impersonale si precise, constituie un astfel de factor ).

Nonobedienta reprezinta un mijloc eficient, - dar, cum am vazut, aflat la indemana unui numar relativ mic de subiecti, - de a reduce tensiunea.

In incheierea analizei teoretice a obedientei, Milgram cauta sa refuteze ipoteza agresivitatii. 

Conform acesteia, subiectii din experimentele sale administreaza socuri foarte intense, nu pentru ca ar manifesta obedienta fata de experimentator, ci pentru ca au gasit un prilej adecvat de a-si exterioriza tendintele agresive. Experimentul ar fi un cadru care ar favoriza dezinhibarea si exprimarea impulsurilor ostile. Autorul american nu ar fi pus in evidenta efectele obedientei, ci ale agresivitatii subiectilor.

Se cuvine mentionat ca deceniul sapte reprezinta un interval in care au inflorit studiile asupra agresivitatii.

In anul 1961, practic o data cu Milgram, Arnold Buss a folosit administrarea de socuri electrice pentru masurarea agresivitatii subiectilor ( vezi Buss, 1963 ). Milgram a recunoscut aceasta simultaneitate ( Milgran, 1963 ), dar a tinut  intotdeauna sa precizeze ca aparatul folosit de el, desi foarte asemanator cu al lui Buss, a fost destinat, exclusiv studierii obedientei.

Buss, ca si alti psihologi din acest domeniu, a cercetat alegerea socului de catre subiect, in functie de anumite conditii antecedente pe care le manipula ( de pilda, complicele care suporta socurile aplicate de subiect, ii provocase mai inainte acestuia o frustrare ).

Cat despre ipoteza agresivitatii, aceasta a fost, de fapt, respinsa in experimentul 11 ( expus succint si de noi ). In acest experiment, subiectilor li se ofera posibilitatea de a alege ei insisi, intensitatea socurilor. Un singur subiect din 40, ajunge sa aplice socul maxim, ceea ce inseamna ca, in lipsa presiunilor exercitate de autoritate, subiectii nu se dovedesc agresivi.

Aceeasi cale de demonstratie au ales-o si alti cercetatori. Mantell ( 1971 ), de exemplu, a realizat una dintre cele mai cunoscute replici ale cercetarii lui Milgram, cu atat mai valoroasa, cu cat subiectii sunt germani – ne amintim ca unul din scopurile initiale ale psihologului american a fost de a explica obedienta germanilor din timpul regimului nazist.

Rezultatele lui Mantell  merita retinute : in experimentul standard, corespunzand experimentului 1 al lui Milgram, proportia subiectilor obedienti este de 85 % ( fata de 65 % in lotul american ). Discutam aici acest studiu, intrucat Mantell a inclus si o conditie de “ nonpresiune “, in care, la fel ca in experimentul 11 al lui Milgram, subiectilor nu li se mai ordona sa administreze socuri tot mai violente, ci erau lasati sa decida ei insisi intensitatea. In acest caz, 7 % dintre subiecti au administrat toate cele 30 de socuri. In comparatie cu 85 % din conditia standard, diferenta este absolut semnificativa, si probeaza lipsa de fundament a ipotezei agresivitatii.

Datele lui Kilham si Mann ( 1974 ) si Shanab si Yahya ( 1978 ) au permis, in egala masura, respingerea acestei ipoteze.

Milgram consemneaza intemeiat : “ Faptul de a aplica pedepse dureroase victimei, nu vine din pulsiunile distructive ale participantior, ci din integrarea lor intr-o structura sociala, pe care sunt incapabili sa o paraseasca “ ( Milgram, 1974 b, p. 206 ).

Este curios faptul ca, autorul american nu a facut apel la taxonomia tipurilor de putere realizata de French si Raven ( 1959 ; vezi si Collins si Raven, 1969 ; Raven si Kruglanski, 1970 ) pentru a explica obedienta.

Cu siguranta, o analiza aprofundata, in termeni de putere, ar fi contribuit semnificativ la elucidarea unor aspecte ale experimentului sau.

Leonard Bickman ( 1974 ), de pilda, a invocat acest cadru teoretic pentru a intelege functionarea autoritatilor in situatiile cotidiene.

El s-a straduit sa determine, care tip de putere dintre cele sase descrise de autorii mentionati – 1. puterea de recompensare, 2. puterea coercitiva, 3. puterea legitima, 4. puterea referentiala, 5. puterea experta, 6. puterea informationala – se afla la baza impactului autoritatilor.

Nu putem decat sa fim de acord cu rationamentul lui experimental : o modalitatea de a patrunde natura autoritatii, este de a-i examina eficacitatea in alte domenii, decat in domeniile in care opereaza de obicei.

Faptul ca un medic nu ne poate determina sa ne dezbracam, in alte imprejurari, decat in cele in care el ne examineaza in cabinetul sau, spune multe lucruri despre autoritatea sa.

Bickman a studiat influenta exercitata de persoanele  imbracate in uniforme, pornind de la ideea ca uniforma simbolizeaza autoritatea.

( I )  Intr-un prim experiment, el a folosit trei surse de influenta :

1. un politist,
2. un laptar – purtand o uniforma specifica acestei profesii ;
3. un complice, imbracat in haine civile.

Fiecare dintre cei trei, cerea subiectilor intalniti pe o strada din New York, sa care o sacosa de hartie, aflata pe trotuar.

Daca subiectul ezita, sursa de influenta adauga ca are dureri de spate. Subiectul era considerat obedient, daca ridica unui numar relativ mic sacosa.

Bickman a constatat, asa cum se astepta, ca subiectii abordati de complicele-politist aveau un comportament mai obedient ( 38 % ), decat in cazul ordinului dat de laptar ( 14 % ) si de civil ( 19 % ).

Laptarul exercita o influenta foarte slaba, in ciuda faptului ca el poarta uniformã. De fapt, exista uniforme care indica statusul inferior al persoanei.

( II ) In al doilea experiment realizat de psihologul american, civilul ori politistul le ordona subiectilor, sa dea o moneda cuiva care incerca sa isi parcheze masina langa trotuar.

( a ) In conditia de supraveghere, sursa de influenta ramanea langa subiect, pana ce subiectul dadea moneda, ori refuza sa o dea.

( b ) In conditia de nonsupraveghere, sursa rostea ordinul, apoi disparea dupa coltul strazii.

( b ) Rezultatele pentru ultima conditie sunt elocvente : dintre subiectii confruntati cu autoritatea in uniforma, 92 % indeplineau ordinul, in vreme ce numai 42 % dintre subiectii care intalnisera persoana civila, cedau moneda.

( a ) In conditia de supraveghere, ratele obedientei sunt de 75 %, respectiv 50 %.

Prin urmare, puterea politistului nu a fost afectata semnificativ de manipularea supravegherii.

In urma unei analize logice a puterii sociale, care a presupus compararea puterii de ( 1 ) recompensare a politistului, cu puterea lui de ( 2 ) coercitie, si cu puterea lui ( 3 ) legitima – primele doua tipuri de putere sunt conditionate de supraveghere, Bickman a tras concluzia ca autoritatile exercita influenta, in virtutea puterii lor legitime.

Acest tip de putere sociala este definit, de obicei, in termeni de roluri sau pozitii sociale, din care persoana are dreptul de a prescrie comportamente intr-un domeniu specific.

( - extras din Psihologia influentei sociale, prof.univ.dr. Stefan Boncu,  Univ.Al.I. Cuza, Ed. Polirom, Iasi, 2002 )

Interpretarea teoretica a obedientei ( 1 ). Psihologia influentei sociale

Interpretarea teoretica a obedientei

In pofida lipsei de apetenta pentru teoretizare, Milgram s-a vazut silit, la mijlocul deceniului opt, sa propuna o teorie coerenta asupra obedientei.

Cercetarile sale devenisera arhicunoscute, si au avut un ecou nemaipomenit in lumea nestiintifica, incat nu exageram daca apreciem ca, pozitia sa de clasic in viata l-a silit pe psihologul american, sa publice cartea Obedience to authority : An experimental view, si sa inalte o constructie teoretica, pe temelia imensului volum de date empirice de care dispunea.

Oarecum surprinzator, el isi incepe expunerea facand apel la Teoria evolutionista.

Milgram anticipeaza astfel, dezvoltarile teoretice din anii ’90, cand Psihologia sociala a inceput sa se intereseze de evolutia structurilor comportamentale ( vezi, de exemplu, Buss, 1997 ).

Oamenii nu traiesc izolati, ci in grupuri ierarhizate, iar ierarhia ( termenul are o legatura directa cu ideea de autoritate ) reprezinta un factor esential al supravietuirii.

Treptat, in decursul sutelor de generatii, comportamentele care nu corespundeau functionarii ierarhice a grupurilor, au fost eliminate.

Organizarea sociala stabila, care ii permite grupului sa se dezvolte, nu se poate obtine decat prin acceptarea de catre membri, a statutului care le-a fost repartizat.

Pentru acest punct de vedere evolutionist, “ este important ca omul a devenit un organism capabil sa functioneze in interiorul ierarhiilor “ ( Milgram, 1974 b, p. 157 ).

Continuand sa ne surprinda ( dar confirmandu-si vocatia interdisciplinara ), Milgram aduce in discutie cateva principii ale ciberneticii.

Potrivit fondatorilor acestei stiinte, pentru ca un automat independent, sa poata fi integrat intr-o structura ierarhica, este necesar sa i se suspende controlul propriu, in favoarea controlului exercitat asupra sa, de un coordonator. Iata, asadar, pregatit terenul pentru lansarea termenului funciar, al analizei obedientei : starea agentica.

“ Ierarhiile, scrie Milgram, nu se pot perpetua, decat daca elementele care le compun, sufera o modificare interna “ ( Milgram, 1974, p. 165 ). Starea agentica este tocmai aceasta modificare.

Autorul distinge doua moduri fundamentale, de functionare a fiintei umane : ( 1 ) modul independent ( sau modul autonom ), in care individul desfasoara comportamente, in vederea satisfacerii nevoilor lui interne, si ( 2 ) modul sistematic, in care el devine o componenta a unei structuri organizationale.

Desigur, obedienta si fundamentul ei psihologic, starea agentica, sunt legate de cel de-al doilea mod. Individul inserat intr-o structura de autoritate ( deci avand o functionare sistematica ) se afla intr-o stare agentica.

Prima descriere a acesteia, pe care o furnizeaza autorul, este de natura fenomenologica : “ Individul este intr-o stare agentica atunci cand, intr-o situatie sociala data, se defineste in asa fel incat, el accepta controlul total al unei persoane care poseda un statut mai inalt. In acest caz, el nu se mai considera responsabil de actele lui. El se vede pe sine, ca un instrument menit sa duca la indeplinire ordinele altuia “ ( Milgram, 1974 b, p. 167 ). Nu putem trece peste aceste fraze, fara sa remarcam asemanarea cu ideile lui John Turner ( 1981 ) despre activarea contextuala, a diferitelor conceptii despre sine. La baza starii agentice se afla, asadar, o operatie de autodefinire.

Asupra lipsei de responsabilitate pentru propriile comportamente, pe care o implica aceasta stare, vom reveni.

In afara acestui aspect, Milgram considera ca, starea agentica se caracterizeaza ( 1 ) prin  “ sintonizare “ ( subiectul recepteaza foarte bine toate mesajele autoritatii ), ( 2 ) prin acceptarea de catre subiect, a definitiei actiunii furnizate de autoritatea legitima, si ( 3 ) prin faptul ca, actul nu are impact asupra imaginii de sine ( subiectul nu percepe niciun raport intre el si actiunea pe care o desfasoara ).

Starea agentica este o schimbare cognitiva, este o “ diferenta de atitudine “. Este, in mod esential, o stare mintala, o dispozitie propice actelor de obedienta.

Milgram insista asupra acestor nuante : starea agentica este organizarea mintala care amplifica probabilitatea obedientei, iar obedienta corespunde aspectului comportamental al acestei stari.

In optica autorului, o mare importanta o are distinctia dintre conditiile ( 1 ) ce determina intrarea individului in starea agentica, si conditiile ( 2 ) care il mentin in aceasta stare.

( 1 ) In interiorul primei categorii, sunt incluse ( a ) conditiile generale ( familia, cadrul institutional si recompensele aplicate pentru conduitele obediente ), si ( b ) conditiile imediate.

( b ) Acestea din urma se refera la :

1.      perceptia unei autoritati legitime ( o persoana care ocupa o pozitie mai inalta, sau careia subiectul ii recunoaste dreptul de a comanda intr-o situatie specifica ),

2.      relatia directa intre subiect si autoritate,

3.      coordonarea intre ordinele si functia autoritatii ( autoritatea nu poate da orice fel de ordine, ci numai pe acelea care au legatura cu functia ei ; in experimentul lui Milgram, cercetatorul da comenzi pertinente in laboratorul psihologic ),

4.      precum si ceea ce autorul numeste ideologie dominanta ( daca experimentul s-ar fi desfasurat in insula Trobriand, cu subiecti bastinasi, cu siguranta ca subiectii bastinasi nu ar fi ascultat de ordinele experimentatorului, caci un astfel de personaj nu are semnificatie in aceasta cultura ; s-ar fi dovedit, dimpotriva, obedienti in fata vraciului, sau a preotului tribului ).

O observatie efectuata de autor, inca de la primele demersuri experimentale, este aceea referitoare la dificultatea subiectilor, de a opri administrarea de socuri, in ciuda faptului ca protesteaza verbal si argumenteaza in fata experimentatorului, in favoarea incheierii cercetarii.

“ Ei dezvaluie o curioasa disociere intre cuvant si actiune. Desi la nivelul verbal au rezolvat conflictul, actiunile lor sunt in deplin acord cu ordinele experimentatorului “ ( Milgram, 1965, p. 63 ).

( 2 ) Factorii de mentinere ( binding factors ), pe care ii analizeaza Milgram in cartea din anul 1974, se refera tocmai la fortele care il impiedica pe subiect sa isi paraseasca rolul care i-a fost atribuit.

( 1/ ) Primul dintre acesti factori se numeste “ continuitatea actiunii “. “ Pe masura ce creste intensitatea socurilor, subiectul trebuie sa isi justifice comportamentul in fata lui insusi ; o modalitate de a o face, este aceea de a merge pana la capat ( ... ). Faptul de a continua, ii creeaza iluzia ca, ceea ce a facut deja, este bine “ ( Milgram, 1974 b, p. 186 ). Desigur, poate fi invocata aici ideea de disonanta cognitiva, si Milgram o face, fara sa insiste insa.

Steven Gilbert a revenit, intr-un articol din anul 1981, asupra acestui aspect, punand in mare masura efectul Milgram, pe seama seriei gradate de socuri.

Pentru acest autor, metoda lui Milgram are meritul de a “ ocoli o unica, explicita confruntare de valori “ ( Gilbert, 1981, p. 691 ) intre subiectul inclinat sa arate independenta, si experimentator.

Gilbert ne indeamna sa ne imaginam, ce s-ar intampla daca subiectilor lui Milgram li s-ar cere, de la bun inceput, sa aplice un singur soc puternic de 450 de Volti  ? ?

Este foarte probabil ca, in acest caz, obedienta sa scada drastic, caci ea ar presupune un act contra-atitudinal clar si pregnant. Gilbert gaseste, pe buna dreptate, mari asemanari intre procedura lui Milgram de inducere a obedientei, si tehnica piciorului in usa, expusa de Freedman si Fraser ( 1966 ; vezi sectiunea urmatoare a volumului ).

Subiectii autorilor pomeniti se arata foarte putin complezenti, daca sunt confruntati de la inceput cu cererea mare, dar ei ii dau curs, atunci cand ea este precedata de o cerere, care implica mai putin efort ( o cerere mai “ mica “ ).

( 2/ ) Pentru a expune cel de-al doilea factor de mentinere, Milgram a facut apel la Erwin Goffman, unul dintre autorii pentru care el a nutrit o constanta admiratie. Celebrul sociolog a sustinut ca, in orice situatie sociala, se negociaza un consens operatoriu intre participanti, si ca, o data stabilita de comun acord, aceasta definitie a situatiei, ea nu mai poate fi contestata. In situatia tip Milgram, refuzul subiectului de a asculta ordinele experimentatorului, ar insemna incalcarea regulii de interactiune decise de ambii actori. Pentru subiect, a opri seria de pedepse aplicate elevului, echivaleaza cu negarea statutului experimentatorului.

( 3/ ) In sfarsit, intre factorii de mentinere a starii agentice, autorul american socoteste si anxietatea subiectului. Aceasta, sub forma unei nelinisti, si a unei frici de necunoscut, il impiedica sa infrunte autoritatea.

In legatura cu starea agentica, Milgram afirma raspicat : “ Cititorul nu trebuie sa vada in aceasta expresie, o terminologie pe care i-o impun in mod arbitrar, ci cheia de bolta a analizei mele “ ( Milgram, 1974 b, p. 167 ).

Vom cerceta, in capitolul urmator, suportul empiric de care se bucura acest concept.

-         va continua –

( extras din Psihologia influentei sociale, prof.univ.dr.Stefan Boncu, Univ. Al.I. Cuza, Ed. Polirom, Iasi, 2002 )

Drepturile omului. Istoric ( 3 )

Filozofia iluministilor

Filozofia iluministilor a influentat, de asemenea, evolutia ideilor si actiunii in domeniul drepturilor omului. Ganditorii francezi ca Voltaire in Les lettres anglaises ( 1734 ) si Montesquieu in Esprit des lois ( 1748 ) exaltau libertatile engleze, sub forma parlamentului ales, si a Habeas corpus, pe care le vedeau ca protectie eficienta contra abuzurilor.

Desigur, libertatile britanice erau limitate la aristocratie, la clasele avute, dar iluministii francezi au retinut practica traditionala a libertatii, care exista din anul 1215, de la Magna Charta.

O alta idee care strabate opera iluministilor, este aceea a fiziocratilor privind existenta unei ordini naturale, in care respectarea persoanei si a drepturilor sale, constituie baza societatii, iar oamenii se limiteaza sa recunoasca legea.

In sfarsit, conceptia parlamentarismului, ca rezistenta fata de putere, a fost una din primele experiente ale luptei pentru libertate, prin exercitarea unui anumit control asupra constitutionalitatii legilor dictate de rege, prin care se urmarea respectarea, mai ales a proprietatii, a egalitatii in fata legii, a protectiei impotriva arbitrariului.

Se considera ca, documentul care condenseaza si transpune intr-un text legislativ, aceste curente progresiste ale gandirii si conceptiei despre societate, este Declaratia drepturilor omului si cetateanului, adoptata de Revolutia franceza in anul 1789.

Raspunzand cerintelor momentului, ale luptei impotriva absolutismului si privilegiilor feudale, Declaratia da expresie filozofiei naturaliste, si enunta drepturi si libertati intr-o perspectica individualista si liberalista.

Primul principiu consacrat in Declaratie este acela al egalitatii in fata legii, a tuturor persoanelor, principiu asezat la baza tuturor celorlalte drepturi si libertati, ca o conditie generala a existentei lor.

Era o transformare fundamentala fata de trecut ; unui regim bazat pe inegalitatea instituita, i se substituia un regim al egalitatii juridice a persoanelor, cea mai importanta valoare a noii Revolutii.

Drepturile omului sunt infatisate ca drepturi subiective, pe care fiecare persoana le poate valorifica impotriva Statului ; Statul, la randul sau, trebuia sa se abtina de la orice actiuni impotriva drepturilor persoanei, si sa nu intervina decat pentru a impiedica o conduita daunatoare altor persoane.

Intre drepturile si libertatile proclamate, mentionam dreptul la proprietate, la securitate, dreptul la rezistenta fata de opresiune, libertatea de gandire, libertatea de expresie si de manifestare.

Sunt proclamate, de asemenea, libertatea fata de arestare in contradictie cu prevederile legii, prezumtia de nevinovatie, si protectia contra retroactivitatii legii.

Declaratia are, in mod evident, un caracter progresist ; ea are, desigur, limite care decurg in primul rand, din conceptia sa individualista, dar si din insusi continutul ei. Astfel,  de la inceput se face o distinctie intre drepturile omului si drepturile cetateanului ; unele drepturi ii revin numai cetateanului, ca membru al societatii politice respective – dreptul de a concura la adoptarea legilor, accesul egal la demnitati si functii politice, dreptul de a participa la stabilirea impozitului.

Persoanei care nu este cetatean, nu i se recunoaste nici exercitarea deplina a dreptului la libera comunicare.

Nu se asigura, pe de alta parte, un regim care sa garanteze exercitarea veritabila, a libertatilor proclamate, nu se stabileste nicio obligatie pozitiva in sarcina societatii, singura preocupare fiind ca Statul, puterea legislativa sau executiva, sa nu intervina in raporturile sociale, intr-o conceptie a libertatii, ca bariera juridica opusa puterii de Stat.

Este de remarcat faptul ca, Declaratia nu a retinut articolul 27 dintr-un proiect de declaratie, prezentat de abatele Sieyes, potrivit caruia “ Orice cetatean, care este in imposibilitate de a-si acoperi nevoile, sau care nu gaseste de lucru, are dreptul la ajutorul societatii, supunandu-se ordinelor acesteia “. Nu se fac referiri, la ceea ce numim astazi, drepturi economice si sociale.

Dupa cum este cunoscut, Declaratia franceza nu a extins, si nu va extinde la populatia din colonii, egalitatea si drepturile acordate.

Ea se caracterizeaza prin mondialism, principiile exprimate tinzand sa aiba o valoare universala, sa depaseasca frontierele tarii in care sunt proclamate.

Ea da prioritate persoanei asupra societatii, punand accentul pe libera dezvoltare a personalitatii ; textele adoptate sunt impregnate de conceptia individualista a drepturilor omului, considerat individual, si nu in reteaua de legaturi sociale, in care se inscrie in mod firesc.

Cu toate acestea, Declaratia din anul 1789 marcheaza un moment de referinta in domeniul drepturilor omului, prin continutul ei, si mai ales prin influenta pe care a avut-o in intreaga lume.

Nici Restauratia, nici guvernele conservatoare care au urmat, nu au mai putut elimina ideile care stau la baza Declaratiei.

Daca anterior au existat fragmente si notiuni privind drepturile omului, putem vorbi despre sisteme de protectie a drepturilor omului, o data cu Magna Charta si Pactele britanice, Declaratia americana si Declaratia franceza, desi si acestea sunt incomplete.

( - extras din Protectia drepturilor omului in dreptul international contemporan, curs universitar, prof.univ.dr. Ion Diaconu, Universitatea Spiru Haret, Ed.Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2007 )

La Paris ( 8 )

“ Dupa-amiaza izbuti peste toate asteptarile. Monsieur Jupien veni personal sa instaleze radioul.

Roger sterpeli fursecurile primite de Tudor din tara si ni le aduse intr-o punga pe care scria “ Rumpelmayer “. Tudor, student la Medicina, poreclit Le Grand eunuc ( facand figuratie in diferite filme, capatase in sfarsit un neinsemnat rol, de Mare-eunuc ), trecea drept zgarcit ; de fapt era foarte sarac si-i era venisc foame. Mai avea ici-colo cate-un client, caruia ii facea o injectie sau ii plimba cainele. Gian si cu mine intervenisem pe langa madame Hermione sa-l lase sa doarma in spalatorie, calcatorie sau uscatorie, seara dupa zece, contra unei chirii foarte mici. Deseori ramanea noaptea la logodnica lui, una din cele doua surori gemene, sosite de curand din insulele Réunion.

Ceaiul era gata. Giulia ni-l servi intr-un pahar de apa, intr-unul de coniac, intr-o cescuta de cafea. Toate cu numele cafenelelor de unde erau “ luate “. Pe lingurita, singura de care ne serveam toti, era gravat : “ Wikings “. Urmara cafelele – turnate intr-un ouar de la Capoulade, intr-un pahar de lichior de la Rotonde, intr-o farfurioara de la Coupole. Pana si lampa era un felinar sterpelit. Marta ii povestea Giuliei cum ceruse Roger unui chelner o lingurita, sub motiv ca schimbandu-se serviciul, n-a mai “ gasit “ a douasprezecea la fel. Ei bine, chelnerul i-a adus-o !

-         Oh, minunat Paris ! ofta Giulia. In toata Elvetia nu gasesti un pic de umor ...

-         Cred ca in special studentii români abuzeaza de umorul francezilor, am spus. Ma intreb daca nu-si fac iarna foc cu furculitele de la restaurantul chinezesc.

Intr-o dezordine greu de descris, Giulia, care zarise calapoadele in papucii lui Gian, incepu sa-si bata joc de el :

-         Ce maniac ! Ce tipicar ! Ia priviti, calapoadele in papuci ! Nu, asta-i prea mult !

Gian se jura pe toti sfintii ca nu i-a pus el, fara sa-si dea seama ca in ametitoarea dezordine a odaii juramintele lui erau de prisos.

Marele-eunuc lua fursecurile unul cate unul, fara sa bage de seama ca sunt ale lui.

-         Imi plac grozav, spunea plescaind.

-         Nu-ti amintesc copilaria ?

-         Ba da. Asa le facea mama ... cu gust de anason. Si mai lua, cu mari scrupule, cat unul, in timp ce noi mancam pe nerasuflate si ne umflam de ras.

Marta imi soptea :

-         Grabeste-te, Mirona, pana ce nu descopera ca sunt ale lui, ca le ia si fuge cu ele.

Tudor simtea ca i se face o farsa si nu era in stare s-o dibuie. Dansam toti, cu gura plina, dupa radioul luat “ de incercare “, cand ne-am pomenit cu gemenele, zise si “ Fecioarele din Réunion “ si “ Logodnicele “. Semanau atat de mult, ca nimeni nu stia care-i logodnica lui Tudor.

-         Ce mult seamana Giulia cu Mirona ! exclamara.

Tudor incerca sa le scuze.

-         Simt nevoia si ele sa spuna altora ca seamana, prea aud asta toata ziua.

-         Si totusi, seamana, sustinura gemenele.

-         Aceeasi croiala a ochilor.

-         Aceiasi pometi ...

-         Cu totul alta gura, protesta Marta.

-         Inchisa, ermetica, bosumflata a Mironei, observa Roger.

-         Mare si ranjita a Giuliei, completa Gian.

-         Mirona e o versiune europeana de japoneza, spuse Marta.

-         Cum vine asta “ versiune europeana “ ?

-         Cand europenele se costumeaza in japoneze sau chinezoaice, cred ca-i destul sa-si traga ochii in sus, cu o linie neagra de carbune, sa umble cu pasi mici si sa-si puna o crizantema in par ...

In fotografiile gasite in pod, Fana purta crizanteme in par. In tren, Stefan imi spusese : “ Parca ai fi o mica gheisa “. Am inchis ochii, incercand sa-mi stapanesc dorul care uneori ma napadea dureros. Mai tarziu, cand cheful s-a incins, am reusit sa ma strecor pe usa, fara ca ceilalti sa bage de seama. Giulia ma urma.

Din camera mea, vederea deasupra cartierului Vaugirard era impresionanta noaptea.

-         Nu ti se pare trista viata, Mirona ? Absurda ?

-         Trista ? Da, Giulia. Absurda nu. Mi se pare ca asist la mai multe piese de teatru care se joaca in acelasi timp, ca decorurile se schimba deodata si incerc sa prind cate ceva din fiecare. Sau ca citesc mai multe carti concomitent. As vrea sa le urmaresc pe toate. Si sa le inteleg.

-         Pe care din ei il iubesti ?

-         Cine sunt “ ei “ ?

-         De care din baietii astia esti indragostita ?

-         Dar, de niciunul, Giulia !

-         Ai totusi aerul unei fete indragostite.

-         Mai exista si alti barbati pe lume.

-         Les absents ont toujours tort ! ( Absentii sunt intotdeauna vinovati ! )

-         Dimpotriva, mi se pare ca numai absentii au dreptate.

-         Si de ce e absent ? ma intreba Giulia.

-         Cine stie ? !

-         Ai o tigara, Mirona ?

-         Gian a lasat aici niste Gauloise. Uite-le, dar n-am chibrituri ...

-         Multumesc, am o bricheta.

Giulia statea in picioare in fata ferestrei.

-         La Berlin locuiam intr-un bloc de unde vedeam, tot asa, numai ziduri si acoeprisuri de case. Pe atunci imi era dor de gradina noastra din Buenos-Aires.

-         Si de covorul cu patrate albe si negre, unde Gian juca sah cu tata.

-         Ti-a povestit ?

Vocea Giuliei mi se parea inecata. Parca abia isi tinea lacrimile. Poate bause prea mult ...

-         Sunt foarte nefericita, Mirona, spuse deodata.

Nu-mi venea sa cred. Giulia nefericita ! Poate ca n-auzisem bine.

-         Dar te-ai maritat din dragoste !

-         Daca ai sti, Mirona ! Daca ai sti cu cine traiesc !

Imi treceam mana pe frunte, voiam sa ma dezmeticesc, sa inteleg. Giulia, care era atat de stralucitoare, atat de vesela ! Giulia, despre care credeam ca a nimerit numarul castigator la loteria vietii.

-         De ce te-ai maritat, Giulia ?

-         Ca sa rezolv problema banilor, a casei, a familiei, sa am o stare sociala, un rost ... Daca Gian ti-a povestit copilaria noastra, atunci stii.

-         Intr-o masura.

-         Faceam mereu naveta intre Buenos-Aires, unde traia tata, reinsurat, si Berlin, unde s-a stabilit mama, remaritandu-se.

-         Si scoala ?

-         Am fost interna la calugarite. Internatele de maici nu se deosebesc in nicio parte a lumii. Toate metodele sunt folosite ca sa te faca sa renunti la o viata normala. Tot ce era in noi iubire de oameni trebuia sa sublimeze in iubire pentru Fecioara. Toate pornirile noastre firesti se intorceau in practici perverse, si daca nu acceptai aceste doua formule : iubirea sublima pentru Maica Precistã si cea echivoca pentru o maica sau o colega, incepea dispretul sau persecutia. In vacanta ma duceam la mama, care e maritata cu un inginer, director la A.E.G. Inginerul venise in Argentina pentru niste lucrari de electrificare. Tata traia de mult cu Fany, cand mama a acceptat, par dépit, sa plece in Germania.

-         Stii, Giulia, bunica mea a fugit cu un grec bogat, inainte de a fi venit eu pe lume. Toata copilaria mea am visat sa plec in cautarea ei. O chema Fana. E o asemanare de nume, care ma tulbura ...

Giulia ar fi vrut sa spuna ceva, dar Gian dadu buzna :

-         De ce stati pe intuneric ? Roger si Marta s-au imbatat. Marele-eunuc nu mai stie care dintre gemene e logodnica lui. Si cand le-a intrebat cu care din ele a dormit noaptea trecuta, amandoua au raspuns “ cu mine “ .

Gian astepta sa facem haz.

-         Mi se pare ca va deranjez ...

-         Stam de vorba, Gian.

-         Nu vreti sa va aduc ceva de baut ?

-         Daca ai putea sa ne faci cate-o citronada, ar fi grozav, spuse Giulia.

[ ... ]

Cand am ramas singure, am lasat-o pe Giulia sa reia firul.

-         Cand am implinit cincisprezece ani, indemnat  de Fany, tata m-a trimis la Berlin, de data asta pour de bon. Casa mamei mele era trista ; odaile mari, reci. Pe fereastra nu vedeam decat ingramadiri de acoperisuri. Sora mea, fiica lui Herr Direktor, e o mica nemtoaica infumurata, perfida. Grete,  guvernanta ei, era amanta lui Herr Direktor. Mama, care simtea ca dusmanul este pe undeva prin apropiere, adulmeca.

O ascultam pe Giulia infiorata. Atmosfera pe care o evoca mi-era cunoscuta.

-         Masa era locul unde toate personajele dramei se intalneau laolalta, continua Giulia, spre uluirea mea. Grete o ajuta pe mama, cu discretie si bunavointa. Ii ghicea si-i exprima gandul, ii spunea ca rochia cea nouaa e superba, ca a fost cautata la telefon. Mama nu intreba cine a cautat-o, ca sa starneasca gelozia sotului ei. Grete o ajuta in aceste jocuri, punand-o intr-o situatie ridicola, tocmai in fata omului pe care mama se temea sa nu-l piarda si care, daca n-o mai iubea, ar fi trebuit cel putin s-o stimeze. Era, sarmana, ca un jucator care, fara sa-si dea seama, tine cartile cu fata spre partenerii lui. Mi-era mila de ea, o mila cumplita. Iar Herr Direktor, pentru a-mi cuceri complicitatea – si-a dat seama ca stiu tot - , era de o exagerata amabilitate cu mine. Purtarea lui i se parea mamei ciudata. Simtea ca mocneste ceva acolo, in apropierea ei, dar, cum nu o putea banui pe Grete, ochii i-au cazut asupra mea.

Gian intra in odaie, aducand o lamaie.

-         Despre ce tot sporovaiesti, Giulia ? Despre viata ta la Davos ? Stii ce-a spus Jacquot despre tine ? “ O orhidee putreda a capitalismului degringolant. “ Nu e formidabil ?

Giulia zambi cu amaraciune.

-         Mi-e dor de Jacquot.

-         L-ai dezamagit, sa stii. Am cautat sa te apar. Le coup de foudre, marea pasiune.

Giulia se opri in fata lui Gian, cu ochii scaparand de ura.

-         Marea pasiune ? Daca ai sti, Gian ... Daca l-ai cunoaste pe barbatul meu, l-ai ucide. E un monstru ... Gian, sunt in pragul sinuciderii, intelegi ?

Gian ramase impietrit, apoi, revenindu-si :

-         Atunci, scrisorile, fotografiile si toata aparitia ta triumfatoare ? ... Esti o mare actrita.

-         Toti suntem mari actori. Numai ca jucam ca pe vremuri, cu masti.

-         Poate ai dreptate. Dar in seara asta nu sunt in stare sa te vad fara masca. Ma duc sa beau. Hai, vino, Mirona ! Vino cu mine !

-         Nu-mi place sa beau.

-         Nu bem de placere.

-         Imi pare rau ca din pricina mea ...

-         Nu din pricina ta, Giulia. Nu trebuie sa te crezi buricul pamantului.

Si Gian parasi camera fara alt cuvant.

Giulia a ramas cateva clipe tacuta. Apoi si-a reluat confesiunea.

-         Intelegi, Mirona, c-a trebuit sa fug, sa ma intorc la tata, in Argentina. Fany facea bagajele. Plecau in Europa. Tata era angajat la o banca in Marsilia. M-a lasat interna la calugarite. In primul an a trimis taxele scolare. Pe urma n-am mai primit niciun ban. O ducea greu. Ziua avea slujba, noaptea invata. Voia sa dea examene, sa intre in diplomatie. Maicile m-au tinut de mila, adica am curatat zarzavaturi la bucatarie, am spalat vase si le-am incaltat pe elevele mici, le-am facut lectiile celor mari, le-am scris scrisorile de dragoste, le-am dus la adresele cuvenite, am asteptat raspunsurile. Si asa, din bacsisuri si umilinte, am strans bani si am ajuns la Paris. Jacquot m-a ajutat sa intru la Uzinele Caudron. Era prieten cu Gian.

-         Prietenia lor e atat de veche ?

Incercam sa mi-i amintesc asa cum ii vazusem prima data impreuna, fiindca numai in acest contrast imi aparea cu toata stridenta figura de o transparenta verzuie, silueta desirata, eleganta fireasca, privirea intunecata, melancolica, atat de atragatoare a lui Gian.

-         Nu stii ? Gian, pe bicicleta, l-a lovit pe Jacquot. Amandoi erau cu capul in nori. Si-au recunoscut reciproc vina, si-au strans mainile si au inceput sa discute politica. Era in ‘935 ... Razboiul din Abisinia ... Gian, cu pretentii de intelectual, ramanea fara replica in fata lui Jacquot. Eu il ascultam pe Jacquot fascinata. Asa trebuie sa fie un barbat, ma gandeam. Cunosti biografia lui ?

-         Nu.

-         La treisprezece ani lucra intr-o mina. La saisprezece, a iesit de acolo, si trei ani a taiat lemne in padure. Pe urma a invatat tamplaria si s-a angajat tamplar pe un vas comercial. A calatorit cativa ani, in care timp a invatat, de la un mecanic pe acelasi vas, meseria de mecanic. Cum a ajuns la Uzinele Caudron, nu mai stiu, dar datorita lui am fost angajata acolo, la o sectie unde se lucrau parasute. Din nenorocire, intr-o zi, citind in ziar ca se cauta o profesoara de limba spaniola, am nimerit la faimosii Dolin. Si asa am dezertat din lumea lui Jacquot in lumea lui Dolin.

-         Despre ei nu-i nevoie sa-mi vorbesti, ii cunosc, Giulia !

-         Si ai scapat intreaga ?

-         Se pare ca Dolin, batranul rechin, cum ii spune Roger, a descifrat intr-o zi “ misterul “ Mironei. “ N-o intereseaza nici rochiile, nici blanurile, nici bijuteriile, intr-un cuvant : n-o intereseaza banii. Cu alte cuvinte, e frigida. Ba chiar mai rau : e fecioara “. Il enervau, deopotriva, tacerile si replicile mele. Iar pe Violine, cand imi cerea s-o insotesc la blanari si croitorese, o refuzam sub diferite pretexte. “

(- extras din romanul “ Cartea Mironei “, de Cella Serghi )