“ Peste râpele gropii curgeau frunzele rotunde ale salcâmilor. Pe la cinci, gunoierii aprindeau focuri inabusite si un fum albastru plutea deasupra pamantului sterp. Seara cadea, deodata, rece. Sub maluri sclipeau flacari. Furis, octombrie urca, incordat ca o fiara. Hotii isi duceau avutul putin pe la ibovnice. Iarna era aproape si presarii nu-i mai slabeau. Pe la rasaritul lunii, umbrele lor urcau potecile salbatice.
Gheorghe cara niste pãturi vechi, trentuite si ucenicul pândea la capatul drumului sa nu vina cineva. Stapanul era dus cu gagica-n placeri, nu-i mai cunostea. Pe ei ii trimisesera ceilalti sa curete cuibul. Mirosea a vested si carnea li se strangea sub camasile subtiri.
- Nu mai merge, Paraschive !
Cel tanar umbla alaturi.
Peste locurile pustii atarna sabia lunii, covrigata si rece. Codosul ofta :
- Cum vine amarata asta de iarna, ma apuca dracii, imi vine sa ma las de meserie.
- Cum adica ?
- Sa ma fac om la casa mea. M-am saturat de atata hârtuiala, mi-ajunge. Se opri punand jos pãturile : Mai ia-le si tu ...
Privira spuza de stele risipite pe cerul negru. Din mahalaua Cutaridei se auzeau cainii.
- Auzi, Paraschive ? Cainii ... Si cainii au o casa a lor, un stapan.
Daca pleaca undeva, au unde se-ntoarce, da’ noi ?
Ucenicul scuipa, asezandu-se pe pachetul moale, legat cu franghii.
- Ce ne trebuie noua casa ? N-avem noi casa ? Pension, nu altceva ! Nu ne costa nimic, mancare pã gratis, somn pã gratis, bataie, bataie ... Ehe, colo sus la manastire, in dealul Vacarestilor, abia ne-asteapta. Aia-i casa hotilor.
Râse scurt, manzeste. Gheorghe fluiera a paguba.
- De, c-ajungem noi si-acolo ... Da’ barim sa traim, mã, sa nu stim ce-i rau pe lume ...
- Da’ ce, e rau ?
- Nu.
- Nu-ti place pamantul pe care dormim ?
- Cum sa nu ? !
- Atunci ?
Celalalt tacu.
- Mergem ? , intrebã in cele din urma.
- Mergem.
Se ridicara. Tot campul Cutaridei era intunecat si desert. Numai spre Grivita ardeau felinarele. Grabira pasul. Pana la casa Didinei, mai era drum de facut.
Stelele calatoreau pe nestiute. Dupa vreun ceas, Carul Mare era tocmai in fata lor, spre bariera Mandravalei. Oistea lui luminoasa cazuse peste casele scunde. Isi ascultau pasii in praful drumului si nu mai spuneau nimic. Se auzea cum secera vantul tulpinile buruienior. Maciuliile lor uscate, scuturate de mult, se aplecau scotand un suierat cunoscut. Cate nopti umblasera astfel ?
Cine sa le mai tina seama ?
Ostenira. Paraschiv lasa paturile la picioare. Al batran scoase o tigara, o batu la amandoua capetele si isi aduse aminte :
- Tu nu tragi un fum ?
- Ba da.
Lua lacom tigara si o aprinse.
- Asa, ofta usurat. Uitasem.
Luna se ridica deasupra si le lumina fetele taiate. Gheorghe o privi si injura :
- Te uiti-ncoa, cocoana, mila mã-tii de mireasa !
Nu era in apele lui. Iar il scormonea uratul. Il iscodi pe ucenic, ca sa-i mai treaca :
- Si zici ca te-a nascut mã-ta de fatã mare, ai ?
- Da. A avut pe unu’ de-a lasat-o bortoasa si s-a uschit. Ce era sa faca ? M-a crescut. Vai de sufletu ei, pã unde-o putrezi acu’ ... Vrenicã femeie, ca sa zic ! Spala-n cartiere pe la pricopsiti. Ca pe-un trandafir m-a tinut. Eram curat, mancat, calcat, pana s-a-nhaitat cu Florea. El m-a invatat : “ Ce stai si te uiti la mã-ta cum se canoneste ? “ “ Da ce sa fac, neicã ? “ “ Pune si tu laba, mai sparleste ceva, c-ai s-ajungi mare si n-ai sa stii nicio meserie si-o sa fie vai de sufletelu tau ! “ Am bagat la cap. Cand s-a prins mama ca o gonesc stapanii, m-a rupt in batai ... Credeam ca-mi reteaza mainile. Am dat in ea. Pe urma, n-a avut ce-mi mai face. A murit de oftica, saraca, si-am ramas cu Florea. Cu el am furat in mahalale ..
- Zi, te-ai facut stapan ?
- Stapan.
Codosul rumega.
- Baga-mi-as rafa-n ea de viata ! Bã, sa am un copil, om cinstit l-as face.
- De ce ?
- Asa. Sa nu stie ce-i aia frica. Sa doarma neintors !
- Pai, ca nu ti-o fi frica ? !
Gheorghe se gandi putin. Isi freca fruntea cu palma lui aspra.
- Nu, frica nu mi-e .... Ehe, pe unde-am fost eu .... Ce frica sa-mi mai fie ? Pe toate le stiu. Da-i altceva .... Cum sa-ti spui .... Visez urat, ma chinui in somn ....
Paraschiv il privi mai bine. Parul lui ca malaiul stralucea stins in lumina lunii. Sub buza de jos i se latise o umbra neagra care-l posomora. Era batran, se vedea bine. Cu asa hot, greu sa mai faci treaba. Se mira cum de-l mai tine Bozoncea-n ceata lui.
- Mie mi-ar trebui altceva acum .... rosti tarziu manglitorul, obosit, obosit, sa am o casa, sa stau linistit intr-o mahala, unde sa nu ma stie nimeni ce-am facut si ce-am dres. Ehe, si mi-ar place sa cresc porumbei, sa le fac un cotet cocotat pe un par, unde sa-i ademenesc si sa-i prind cu clei. Tu stii ce frumos miroase cleiul de pasari ? [ ... ] Cand eram mic, am omorat unu’ cu prastia. Pac, si-a cazut la picioarele mele. Avea un gat alb, alunecos, cu niste pene moi si pufoase si-un cioc, Paraschive, galben, galbior, ca miezul oului. Drept in ochi il plesnisem. Celalalt era rece si albastru ca o sticloanta. Cand i-am simtit sangele cald in palme, odata parca m-a fiert ... L-am lasat acolo si, de cate ori vad de atunci porumbei, imi aduc aminte de ala. [ ... ] Stiu sa le descant, ehei, ii aduc cu vorbe la cuibarul meu si-i fac sa se inmulteasca. As putea sa traiesc din asta, dar nu ma lasa meseria ...
Cadea si luna din crestetul cerului. Tinea in tinicheaua ei o lumina ruginita, stearsa si se pravalea, pravalea ...
Gheorghe se ridica.
- Hai, mai avem.
Paraschiv isi dezmorti picioarele si lua pachetul.
- Dã sa mai duc si eu.
Drumul se scurta pe la ulucile Dudestiului. Trecura pe sub felinare si cotirã de-a dreptul prin camp. Batranul vorbea indarjit :
- Avem meserie frumoasa, asculta-ma pe mine. Dar tot o sa te lemetesti si tu de ea. Cine crezi ca i-a-nvatat p-astia sa fure, pe Florea al tau, pe Bozoncea, pe Oaca, pe Sandu Mana-mica, pe Nicu-Piele ? Eu ! Intreaba-i ! Ca nu-s morti. Ochii lui stinsi se insufletira. Intinse o mana alba si subtire : Cat a carat asta ! Pe cati i-a lasat saraci, atat sa traiesc eu fericit .... Scuipa amarat intr-o parte : Acu’ ma-njura, ce vrei, os batran ! Au uitat ca i-am invatat sa-l scoata pe om din bocanci fara sa simta ! Dar de parasit nu ma parasesc nici ei. Au nevoie de mine. Am nasul mai lung. Miros mai iute si, pe ce pun geana, e treaba de facut ... Dar nu mai merge, am ostenit. Trebuie sa ma las eu, pana nu ma gonesc ei ... De altfel, m-am si invechit. Altcum se fura pe vremea mea si altcum azi ...
Astia tinerii lucreaza mai subtire, cu lama, cu briciul, s-au facut suti. Noi talhaream la drumu’ mare, era altceva. Gainari prosti ! Puneam pucioasa in gura cotetelor, ameteam corcovitele si le bagam capul sub aripa, sa nu tipe. Ziceam ca suntem niscaiva destepti ! Da’ cand ma uit la ei, ma minunez : uite, bã, ca prosti mai eram ! Fratii traiesc o luna dintr-o gaura. Asa, aveam si noi ponturile noastre. Odata, in tinerete, cu banda unuia, Toropeala, am taiat o mahala intreaga, la Ciucea, cu topoarele. Garla curgea sangele, ucenicule ! Inotai. Dam in dreapta si-n stanga, sunau capetele ca lemnele. Bogati negustorii ! Retezam degetele si trageam ghiulurile. Imi umplusem un buzunar. Numai inele cu piatra verde si rosie aveau, ce vrei, inele de mahãri ! Si parale, saci ! Ajungem si la un brutar. Cauta-i marafetii, nu-i gaseam, ca-i tinea ascunsi. Am dat in el, n-a spus. Au sarit calfele de le avea. Opt am pus jos, cu jupanul noua. Cand stateam si ma uitam la ei, vine un motan si incepe sa miorlaie. I-am tras si lui una. Pe urma mi-a parut rau : ce avusesem eu cu sufletu ‘ ala ? A scris si la jurnal de noi. Doi ani ne-a cautat Politia ! Asta era inainte de razboi. Ce mai batai am mancat ca sa marturisim, dar ne jurasem. Nu ne-au dovedit. Uuuu, parca aud vaietul muierilor ! Ridicam coada toporului si nu ma uitam. Na ! , na ! , faceam ....
Pielea lui Paraschiv se incretise. Privi crucis la codos. Era adus de sale si sub ochi avea pungi de carne care-l imbatraneau si mai mult.
- ... pe cand acu’ , altfel se face meseria. Mana usoara sa ai, ca restul .... Ce mai hoti ! Tremura Bucurestiul !
Cunostea multe Cataroiul, de pe vremea lui Pazvante. Ii impuie capul celui tanar pana in Catavei. Fusese la parnaie, taiase cinci ani sare, carase hardaul cu talhari vestiti, de la ei invatase meseria, mancasera paine mucegaita impreuna, ce stia Paraschiv ce-i aia puscarie ? Astia nu glumisera la viata lor ! Aveau cate douazeci pe suflet.
N-ar mai fi terminat zuliotrul cu basmele lui. Se apropiau de casa Didinei.
- O boala am, mai zise el, ard cu cutitul. Nu ma stapanesc. Sa nu ma-nfurie unu, ca-l fac arsice ... ii las sange ! “
( - extras din romanul “ Groapa “, de Eugen Barbu )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu