Milgram, psihologul social exemplar si obedienta distructiva
Stanley Milgram a asezat cercetarile pe care le-a efectuat asupra obedientei, in traditia studiilor asupra conformismului. Absolvent de Politologie, el facut studii postuniversitare in domeniul psihologiei sociale, la Harvard, sub indrumarea lui Solomon Asch, pe atunci profesor-invitat la faimoasa universitate.
In plus, el a functionat ca asistent al lui Asch, la Institute for Advanced Study – ce tinea de Princeton – intre 1959 si 1960.
Anul 1960 marcheaza, de altfel, sfarsitul uceniciei sale stiintifice – se cuvinte precizat ca Milgram s-a nascut in anul 1933 - : acum, proaspat detinator al titlului de doctor, el obtine un post la Yale, si inainteaza o cerere de finantare a unor cercetari asupra obedientei, la National Science Foundation.
Milgram a recunoscut influenta covarsitoare, pe care Asch a exercitat-o asupra lui : “ Este, cu siguranta, cel mai impresionant psiholog social pe care l-am cunoscut “ ( Tavris, 1974, p. 77 ; apud Blass, 1992 ). Cat despre experimentele lui Asch asupra conformismului, Milgram le-a considerat “ o bijuterie intelectuala eterna “. L-a avut drept conducator de doctorat pe Gordon Allport, dar si-a facut teza desfasurand o cercetare interculturala asupra conformismului ( Milgram, 1961 ). Lucrarea, chiar daca rareori citata, are merite incontestabil. Scopul ei a fost de a proba validitatea tehnicilor experimentale, in studierea caracteristicilor nationale.
Milgram a comparat doua tari europene, Norvegia si Franta, din punctul de vedere al conformismului. El a facut apel la paradigma lui Asch, care implica presiunea grupului asupra unui subiect naiv, dar a inlocuit segmentele de dreapta desenate pe planse, cu sunete. In plus, el a utilizat “ grupuri sintetice “, cum le numeste el, renuntand la grupurile reale, socotite prea costisitoare.
Subiectului i se creeaza iluzia prezentei grupului. Mai limpede inca : la sosirea lui in laborator, subiectul primeste instructiunile : el afla, astfel, ca urmeaza sa aprecieze comparativ, lungimea a doua sunete. In casti, el va auzi si aprecierile celorlalti cinci subiecti, prezenti in celelalte cinci cabine. Pentru veridicitate, subiectul vede cateva haine de strada, care atarna intr-un cuier, incat poate sa traga concluzia ca ceilalti se gasesc deja la locurile lor.
Raspunsurile complicilor sunt inregistrate pe banda de magnetofon, ceea ce reprezinta un alt avantaj al acestei proceduri, caci toti subiectii vor auzi exact acelasi lucru.
Rezultatele experimentelor, desfasurate la Paris si la Oslo, au atestat conformismul mai mare al norvegienilor. Milgram a explicat diferenta dintre cele doua loturi de subiecti, prin coeziunea inalta a societatii norvegiene. Aceasta se afla, de exemplu, la baza vastelor programe sociale suportate de contribuabili, dar si la baza conformismului pus in evidenta de psihologul social american.
Pe de alta parte, in Franta exista “ o traditie a argumentului critic, si a manifestarii dezacordului, care coboara pana in bistroul de cartier “ ( Milgram, 1961, p. 50 ).
In afara interesului comun pentru studiul fenomenelor de influenta, intre Solomon Asch si Stanley Milgram exista si alte asemanari.
Amandoi au convingeri situationiste.
In vederile lor, factorii situationali sunt determinanti extrem de importanti, ai comportamentului uman. Comportamentul poate fi descifrat prin modificarea unor conditii, in cadrul experimentelor. Cercetarea psihologica inseamna, in buna masura, identificarea cu ajutorul metodei experimentale, a factorilor situationali, care inhiba ori stimuleaza comportamentul.
Milgram este, din acest punct de vedere, psihologul social prin excelenta. Nimeni n-a mai sustinut, si n-a mai aplicat cu atata perseverenta si asemenea succes, principiul situationist.
Cat despre experiment, si Asch, si Milgram il inteleg intr-o maniera “ dramaturgica “ : a face experiment in psihologia sociala, echivaleaza cu a monta o piesa de teatru, pe baza unui scenariu elaborat cu grija, piesa in care influentele situationale sunt riguros controlate, si in care se introduc mai multi complici, alaturi de o persoana naiva, subiectul experimentului.
Ca si Asch, Milgram este un rationalist, in sensul ca el intelege comportamentul social ca fiind rational, un produs al deliberarii si al cantaririi atente, a alternativelor.
Miller ( 1986 ) gaseste asemanari intre cei doi, in ceea ce priveste strategia generala de cercetare – folosirea unor paradigme de baza, cu numeroase variante -, maniera de a prezenta rezultatele, si de a se raporta la acestea.
Influentat de Asch, Milgram s-a ferit sa invoce un cadru teoretic precis delimitat pentru cercetarile sale, si s-a aratat intotdeauna extrem de prudent in interpretarea rezultatelor.
Preluand multe din ideile mentorului sau, tanarul Milgram s-a aratat totusi reticent in privinta sarcinii folosite de acesta. In opinia lui, sarcina de estimare a lungimii segmentelor de dreapta, nu avea relevanta pentru viata cotidiana.
Trebuia gasit ceva mai semnificativ, din punctul de vedere al intractiunii sociale. Numai asa, concluziile cercetarilor experimentale asupra influentei, puteau fi extrapolate si folosite in explicarea situatiilor reale.
“ M-am intrebat, se confeseaza psihologul, daca grupurile pot sili o persoana, la un act cu urmari mai evidente pentru ceilalti, de pilda, sa se comporte agresiv fata de o alta persoana, administrandu-i socuri electrice, din ce in ce mai severe.
Dar, pentru a studia efectul grupului, aveam nevoie de o conditie de control ; trebuia sa stiu cum se comporta subiectul, in lipsa oricarei presiuni de grup.
In acel moment, cursul gandirii mele s-a schimbat, staruind asupra controlului experimental.
Cat de departe va merge o persoana, la ordinele experimentatorului ?
A fost un moment incandescent, fuziunea unei idei generale despre obedienta, cu o procedura tehnica specifica “ ( Evans, 1976, pp. 347 – 348 ). Intr-adevar, lasand subiectii sa aplice socuri, fara ca grupul sa-i sileasca la aceasta, si eliminand oricare alta presiune exterioara, i-ar fi permis, cel mult, lui Milgram, sa afle ceva despre agresivitatea lor. El urmarea insa o dinamica de influenta sociala.
Obedienta, pe care Milgram intentiona sa o studieze in raportul experimentator – subiect, reprezinta un gen de influenta sociala diferit, prin mecanismele subiacente, de conformism.
Situatiile de obedienta sunt situatii in care, modificarea in comportamentul tintei se produce ca urmare a unui ordin, venit din partea unei surse inzestrate cu autoritate legitima.
Ca atare, “ diferenta de statut dintre cele doua entitati devine un factor ce afecteaza decisiv cuantumul de influenta obtinut “ ( Pérez si Boncu, 1996 b, p. 30 ) Iata distinctiile pe care le face autorul american intre cele doua tipuri de influenta :
- Obedienta presupune o structura ierarhica, in timp ce conformismul presupune o presiune exercitata de persoane cu statut egal ;
- In obedienta se realizeaza un comportament impus, cerut de autoritate, in lipsa modelarii, in timp ce, in conformism exista imitatie. In comparatie cu situatiile de conformism, asadar, in care membrii grupului si individul influentat au acelasi comportament, in obedienta nu regasim aceasta similaritate. Autoritatea pretinde ca individul sa desfasoare un comportament pe care ea insasi nu il face, cel putin nu sub privirile individului.
- Obedienta este explicita – mai precis, ordinele autoritatii sunt astfel. Dimpotriva, dinamicile de influenta majoritara sunt deosebit de subtile, si mai curand implicite. In relatia de obedienta, dorinta sursei de a influenta comportamentul tintei est evidenta, resimtita ca atare de aceasta din urma.
- Indivizii recunosc usor sursa obedientei, deci figura de autoritate, dar nu sunt constienti de influenta exercitata asupra lor, de diferitele grupuri de apartenenta.
Asadar, cele doua tipuri de influenta, atat de simplu de confundat in limbajul cotidian, sunt foarte diferite prin dinamicile psihologice pe care le presupun.
Asa cum remarca Levine si Pavelchak, “ majoritatii cantitative din situatiile de conformism, ii ia locul in obedienta o majoritate calitativa “ ( Levine si Pavelchak, 1984, p. 46 ).
Abordarea experimentala a obedientei nu s-a nascut numai din pasiunea lui Milgram, pentru influenta sociala, si din ambitia de a inova paradigma lui Asch, dar si din interesul lui pentru Holocaust.
Milgram admite existenta acestei “ comenzi sociale “ in Volumul sau din 1977 : “ Paradigma de laborator a dat o expresie stiintifica unei preocupari mai generale asupra autoritatii, pe care membrii generatiei mele – in mod deosebit evreii ( iar eu insumi fac parte din acest grup ) – au fost obligati de atrocitatile celui de-al doila razboi mondial sa o manifeste.
Impactul Holocaustului asupra mea, mi-a intarit interesul pntru obedienta, si a stabilit forma in care aceasta a fost examinata ( Milgram, 1977, pp. 92 – 93 ).
Cercetarile psihologului social american au fost, intr-adevar, acceptate de comunitatea stiintifica internationala, ca explicand comportamentul celor care au comis cumplitele atrocitati din timpul conflagratiei mondiale. Modelul obedientei care se desprinde din aceste experimente, a fost considerat principala abordare a psihologiei sociale asupra fenomenelor psihice implicate in Holocaust ( vezi, de pilda, Meyer, 1982 ). In aceasta optica, Milgram ar fi ilustrat empiric “ banalitatea raului “, celebra expresie a Hannei Arendt.
Primul sau text asupra obedientei debuteaza cu postularea acestui gen de influenta sociala, drept mecanism fundamentul al genocidului nazist : “ Obedienta, ca factor determinant al comportamentului, are o deosebita relevanta pentru vremurile pe care le traim. S-a stabilit ca, din anul 1933, 45 de milioane de persoane au fost ucise in urma unor comenzi.
Au fost construite camere de gazare, lagare, si norme zilnice de cadavre au fost produse cu aceeasi eficienta ca intr-o fabrica.
Este posibil ca aceasta politica inumana, sa-si fi avut originea in mintea unui singur individ, dar ea nu a putut fi aplicata pe scara larga, decat pentru ca, un numar foarte mare de persoane s-au supus ordinelor “ ( Milgram, 1963, p. 371 ).
Ideea fundamentala ce se desprinde din intregul demers al lui Milgram, este ca, cei care se dovedesc in stare sa isi tortureze si sa isi lichideze semenii, in numele unei ideologii, nu sunt niste personalitati patologice, ci sunt indivizi normali, prinsi intr-o structura sociala specifica, si evoluand in situatii mai curand exceptionale.
Procesul lui Eichman, desfasurat in anul 1961 la Ierusalim, l-a marcat, probabil, pe Milgram si l-a stimulat sa explice conduita germanilor obisnuiti care au urmat pana la capat comenzile autoritatilor naziste.
Trebuie sa mentionam insa ca, in ultimul timp, interpretarea autorului american asupra obedientei, bazata pe ideile de datorie si structura ierarhica, nu mai este acceptata unanim, de cei care se ocupa cu problema masacrarii evreilor civili in cel de-Al Treilea Reich.
Istoricii Holocaustului resping aceasta orientare intentionalista, tip top – down, care pune totul pe seama planurilor si ordinelor lui Hitler, si a obedientei nestramutate in fata superiorilor ( Lutsky, 1995 ).
Infricosatoarea distructivitate din lagarele naziste este, fara indoiala, o realitate cu mult mai complexa decat se poate deduce din experimentele psihologului social pe care il avem in vedere in acest capitol.
Holocaustul constituie, mai curand, un produs al initiativelor indivizilor situati la toate nivelurile ierarhice, al rivalitatilor si ambitiilor personale, al actiunii numeroaselor grupuri, mai mult sau mai putin organizate, al evolutiilor birocratice si tehnologice.
Nu e mai putin adevarat totusi, ca obedienta fata de autoritate a reprezentat o componenta funciara a dictaturii hitleriste.
In literatura romana de specialitate, obedienta este definita astfel : “ Procesul de acceptare a influentei din partea persoanelor cu status social superior, sau cu autoritate legitima “ ( Chelcea, 1998, p. 160 ).
Este evident ca aceasta forma de influenta se dovedeste, in extrem de multe cazuri, benefica. Obedienta faciliteaza, de pilda, actul educativ. Ea face posibile gesturi de caritate, dupa cum permite si functionarea eficienta a organizatiilor. Milgram a avut insa in vedere obedienta distructiva. Ca expresie a anomaliilor din societatile moderne, aceasta merita din plin, atentia cercetatorilor.
( extras din Psihologia influentei sociale, prof.univ.dr. Stefan Boncu, Univ. Al. I. Cuza, Iasi, Ed. Collegium Polirom, Iasi, 2002 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu