Filozofia iluministilor
Filozofia iluministilor a influentat, de asemenea, evolutia ideilor si actiunii in domeniul drepturilor omului. Ganditorii francezi ca Voltaire in Les lettres anglaises ( 1734 ) si Montesquieu in Esprit des lois ( 1748 ) exaltau libertatile engleze, sub forma parlamentului ales, si a Habeas corpus, pe care le vedeau ca protectie eficienta contra abuzurilor.
Desigur, libertatile britanice erau limitate la aristocratie, la clasele avute, dar iluministii francezi au retinut practica traditionala a libertatii, care exista din anul 1215, de la Magna Charta.
O alta idee care strabate opera iluministilor, este aceea a fiziocratilor privind existenta unei ordini naturale, in care respectarea persoanei si a drepturilor sale, constituie baza societatii, iar oamenii se limiteaza sa recunoasca legea.
In sfarsit, conceptia parlamentarismului, ca rezistenta fata de putere, a fost una din primele experiente ale luptei pentru libertate, prin exercitarea unui anumit control asupra constitutionalitatii legilor dictate de rege, prin care se urmarea respectarea, mai ales a proprietatii, a egalitatii in fata legii, a protectiei impotriva arbitrariului.
Se considera ca, documentul care condenseaza si transpune intr-un text legislativ, aceste curente progresiste ale gandirii si conceptiei despre societate, este Declaratia drepturilor omului si cetateanului, adoptata de Revolutia franceza in anul 1789.
Raspunzand cerintelor momentului, ale luptei impotriva absolutismului si privilegiilor feudale, Declaratia da expresie filozofiei naturaliste, si enunta drepturi si libertati intr-o perspectica individualista si liberalista.
Primul principiu consacrat in Declaratie este acela al egalitatii in fata legii, a tuturor persoanelor, principiu asezat la baza tuturor celorlalte drepturi si libertati, ca o conditie generala a existentei lor.
Era o transformare fundamentala fata de trecut ; unui regim bazat pe inegalitatea instituita, i se substituia un regim al egalitatii juridice a persoanelor, cea mai importanta valoare a noii Revolutii.
Drepturile omului sunt infatisate ca drepturi subiective, pe care fiecare persoana le poate valorifica impotriva Statului ; Statul, la randul sau, trebuia sa se abtina de la orice actiuni impotriva drepturilor persoanei, si sa nu intervina decat pentru a impiedica o conduita daunatoare altor persoane.
Intre drepturile si libertatile proclamate, mentionam dreptul la proprietate, la securitate, dreptul la rezistenta fata de opresiune, libertatea de gandire, libertatea de expresie si de manifestare.
Sunt proclamate, de asemenea, libertatea fata de arestare in contradictie cu prevederile legii, prezumtia de nevinovatie, si protectia contra retroactivitatii legii.
Declaratia are, in mod evident, un caracter progresist ; ea are, desigur, limite care decurg in primul rand, din conceptia sa individualista, dar si din insusi continutul ei. Astfel, de la inceput se face o distinctie intre drepturile omului si drepturile cetateanului ; unele drepturi ii revin numai cetateanului, ca membru al societatii politice respective – dreptul de a concura la adoptarea legilor, accesul egal la demnitati si functii politice, dreptul de a participa la stabilirea impozitului.
Persoanei care nu este cetatean, nu i se recunoaste nici exercitarea deplina a dreptului la libera comunicare.
Nu se asigura, pe de alta parte, un regim care sa garanteze exercitarea veritabila, a libertatilor proclamate, nu se stabileste nicio obligatie pozitiva in sarcina societatii, singura preocupare fiind ca Statul, puterea legislativa sau executiva, sa nu intervina in raporturile sociale, intr-o conceptie a libertatii, ca bariera juridica opusa puterii de Stat.
Este de remarcat faptul ca, Declaratia nu a retinut articolul 27 dintr-un proiect de declaratie, prezentat de abatele Sieyes, potrivit caruia “ Orice cetatean, care este in imposibilitate de a-si acoperi nevoile, sau care nu gaseste de lucru, are dreptul la ajutorul societatii, supunandu-se ordinelor acesteia “. Nu se fac referiri, la ceea ce numim astazi, drepturi economice si sociale.
Dupa cum este cunoscut, Declaratia franceza nu a extins, si nu va extinde la populatia din colonii, egalitatea si drepturile acordate.
Ea se caracterizeaza prin mondialism, principiile exprimate tinzand sa aiba o valoare universala, sa depaseasca frontierele tarii in care sunt proclamate.
Ea da prioritate persoanei asupra societatii, punand accentul pe libera dezvoltare a personalitatii ; textele adoptate sunt impregnate de conceptia individualista a drepturilor omului, considerat individual, si nu in reteaua de legaturi sociale, in care se inscrie in mod firesc.
Cu toate acestea, Declaratia din anul 1789 marcheaza un moment de referinta in domeniul drepturilor omului, prin continutul ei, si mai ales prin influenta pe care a avut-o in intreaga lume.
Nici Restauratia, nici guvernele conservatoare care au urmat, nu au mai putut elimina ideile care stau la baza Declaratiei.
Daca anterior au existat fragmente si notiuni privind drepturile omului, putem vorbi despre sisteme de protectie a drepturilor omului, o data cu Magna Charta si Pactele britanice, Declaratia americana si Declaratia franceza, desi si acestea sunt incomplete.
( - extras din Protectia drepturilor omului in dreptul international contemporan, curs universitar, prof.univ.dr. Ion Diaconu, Universitatea Spiru Haret, Ed.Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2007 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu