“ Cârciumarul n-avea cand sa se mai gandeasca la necazurile altora. Umbla dupa vin, ba la Buzau, ba la Focsani, ca negustoritul asa este, nu trebuie sa tragi in acelasi loc. Omul, cat e el de bun, se face al dracului daca-i tot dai. Pe la Dragasani trecea o data la cateva luni, incarcat cu daruri pentru ibovnica. Cand se intorcea, Lina nu se mai intelegea cu el. Ce-i facea Voica, cum ii sucea mintile, se schimbase. Incepuse s-o bata din nimic. Sa fi spus o vorba era mare lucru, dar femeia tacea. Stere cauta pricina, ba nu-i placea cum maturasera baietii, ba ca lipseau din banii pravaliei, n-avea cum sa-l impace, ca, daca barbatul vrea sa gaseasca cusur, il gaseste !
Nevasta s-a speriat. A vorbit si cu a gunoierului :
- Ce-i fac, coana Aglaito, ca s-a pus nebunul pe capul meu, de ma piseaza in batai. Cum vine de la drum, nu se mai uita la mine !
Batrana s-a gandit ce s-a gandit, a clatinat din cap si i-a spus :
- Mutu ‘ tau s-a-ncurcat cu vreuna pe unde se duce. De cand iti tot spun eu si nu vrei sa m-asculti ! Hai la ghicitoare, sa se uite ea-n carti, sa vada ce-i si sa ti-l dezlege ...
Coana Marita sedea intr-o casa de lut, spre ulita zidarilor. N-avea nici gard, nici poarta, numai niste uluci putrede, cazute. Inca spunea Spiridon : “ Asa patesc curvele astea de-au petrecut la tinerete cu handralaii ! Le pedepseste Dumnezeu pentru cate case au stricat si cate muieri au lasat pe drumuri ! “
Si asta cam asa era. In tinerete, coana Marita fusese femeie frumoasa. O stia lumea. Traise cu negustori, numa-ntr-o petrecere o tinuse.
Cati barbati n-o avusesera draga si cate parale nu prapadise ! Umbla pe vremea aceea numai cu trasura, nu se uita unde se duc banii. Ba, unul Vasile Cudalbu, de invartea afaceri peste afaceri, ii facuse si o casa cat o corabie, plina cu lucruri de pret, in care muierea se lãfãise ani de zile.
Dar tineretea, ca si averile, n-are viata lunga. Negustorul daduse faliment, ii vanduse odaile si-o lasase goala pusca in strada. Cand s-a desteptat coana Marita, avea si un copil de crescut. Greu lucru ! Cu ce-i mai ramasese, cu ce-au mai ajutat-o prietenii cei vechi, abia si-a incropit doua odai in Cutarida.
Stia sa faca farmece, sa intoarca barbatii la casa lor si se uita in carti cum te-ai uita pe fereastra. Sa fi privit la ea, tot mai vedeai urmele vechii frumuseti. Avea insa niste ochi negri care ardeau si maini nemuncite, ingrijite cu sarguinta. Si baiatul ei, Oprica, o icoana de copil ! Frumos, frumos si-al dracului ! N-o asculta. Se inahitase cu hotii.
La inceput o dusese greu, pana au aflat-o fetele mahalalei ca stie sa faca de dragoste. Dadea-n bobi, punea argintul viu si-l trimitea pe sina tramvaiului ibovnicelor, pe multi ii adusese inapoi la rostul lor. Ba, cate o muiere inselata, mai cainoasa, daca nu-i ajutau acatistele date la biserica pentru indepartarea spinului de la inima barbatului, la ea venea, c-o puica alba. Coana Marita o spinteca la miezul noptii si-i scotea matele afara. Se zicea ca orbeste tiitoarele, le sluteste cu vrajile ei. Doamne fereste de asemenea lucruri !
De Anul Nou invata codanele sa se despoaie in fata oglinzilor cand cantau cocosii a doua oara, sa-si vada logodnicii, iar la Boboteaza topea cositor intr-o ceasca si stia dinainte daca-ti vine vreo boala sau vreo napasta. Avea descantecele ei cu sange de noua frati, scotea junghiurile cu o foarfeca infipta langa usorul usii, sculase pe multi din morti, zidarii la ea veneau, nu chemau doctorul.
Cand se deocheau copiii, mamele alergau intr-un suflet la coana Marita. Ea-si punea broboada de lana pe umeri, si, numai in papuci, sosea, lipa-lipa, sa scoata rautatea de unde se cuibarise. Cauta focul, apuca repede cu un cleste cativa carbuni, stingandu-i intr-o caldarusa, si bolborosea cu capul in piept : [ ... ]
Le da copiilor apoi sa bea de trei ori din apa descantata si iesea afara, cautand un caine pe care o arunca, zicand :
- Asa sa fuga deochiul, cum se scutura cainele de apa !
Linei ii fusese rusine sa se duca ziua la ghicitoare. O luase pe Aglaia si, intr-o seara ploioasa, cand nu se zarea nimeni pe ulitele pustii, au intrat amandoua pe usa joasa a casei darapanate.
Marita le-a iesit in prag. Era imbracata intr-o rochie inflorata, cam slinoasa.
- Poftiti, poftiti pe aici ... le-a spus.
In odaia igrasioasa, plina de mucegai, atarnau pe pereti covoare groase si fotografii vechi. Pe dusumele, stateau asternuta niste cergi flocoase in care pasii se scunfundau. Deasupra atarna o lampa aprinsa. Patul scund era plin de pisici, niste pisici boieresti de Angora, lenese si parsive, cu ochii galbeni, mari cat paralele.
Intr-un raft nevasta carciumarului vazu cateva carti groase pe copertele carora puteau fi zarite capete de mort si numiri ciudate.
Coana Marita le iscodi pe amandoua cu ochii scormonitori. Le descusu pentru ce au venit si le pofti sa stea alaturi, pe patul moale.
- Ei, parca dumneata nu stii ? , sugui batrana.
Din perete priveau chipurile fostilor ibovnici ai gazdei, niste ofiteri, negustori falnici, cu mustati mari, stand fara suparare unul langa altul in rame de bronz. Pana sa apuce sa le dea in carti, o lua gura pe dinainte, ca intre femei :
- Asta-i cutare, asta-i cutare ... Ce de bani avea ! Numa ‘ flori imi trimita si-mi zicea : “ Marito, eu fara tine n-am sa pot trai, m-auzi tu ? “ Da ce, eu i-ascultam ? Ca barbatului nu e bine sa-l lasi sa-i creasca coarnele, sa creada ca a lui esti, numai a lui, sa te faca carpa ! Cati am inselat eu ! Dac-as sta sa numar, n-as avea timp si mi-ar trebui si-un ajutor sa socoteasca !
Lina asculta mirata. Aglaia tragea cu ochii in toate partile.
Coana Marita se ametise repede, prinsese limba :
- Ehe, ce stiti dumneravoastra ? Il vedeti pe asta ? si le arata o fotografie care infatisa un munte de barbat. Pai, p-asta-l puneam sa joace in fata mea, altfel nici nu sedeam in pat cu el. Domnul Marcel, c-asa-i zicea. Dumnezeu sa-l ierte, atat imi spunea : “ Scumpo, fac ce vrei. Uite, joc, latru, numai afara sa nu ma dai, sufletelu ‘ meu, ca nu pot trai fara tine ! “ “ Atunci, latra “, ii spuneam. Si latra. Cumsecade om ! Avea trei fetite si-o balabusta de nevasta, nu intra pe usa. Fugea de acasa si venea la mine. Ce nu-mi aducea ? Bomboane, prajituri, imi facea rochii ! Am niste cercei de la el, numai sa vi-i arat ! O minune ! A dat cinci mii de lei pe ei, atunci, in timpurile alea. Erau bani ! La mine-n casa a murit, in bratele mele. Suferea de inima. Am chemat nevasta, era o femeie tare cumsecade, nu s-a suparat. Amandoua l-am inmormantat. Da ma luai cu vorba si nu te intrebai, coanã Lino, care ti-e supararea ?
Pentru ea vorbi Aglaia :
- Ce sa fie, cu pacostea de barbat. De la o vreme nu-si mai vede de casa. Parca-l mananca ceva ...
Ghicitoarea isi cauta cartile, le risipi pe pat, sufla deasupra lor si spuse pe soptite, amestecandu-le : [ ... ]
Aseza apoi cu mainile ei frumoase pachetul de carti, deasupra caruia facu o cruce, si zise :
- Pune un ban aici ....
Lina puse. Pe urma taie cartile cu mana stanga. Coana Marita intreba :
- Cum e al dumitale ? Ce fel de ochi are ?
- Caprui.
- Aha ... Intoarse pe rand cartile si spuse repede : Craiul de toba cade intr-o adunare, la drum. Uite aici, si-i pica castig si un dar de bani. Numai ca dumneata te tii intr-un necaz si ai o suparare, asa cum ar sta o apa coclita sub inima dumitale, ptiu, sa dau la spate !
Aruncã o carte peste umar ... cã vãd o dama de ghinda. Si nu e singura. Mai e cineva in preajma ei, fantele de toba a cazut la asternut cu dama asta, care, vezi dumneata, are unul de suflet, uite-l colea ! Si craiul numa-n daruri o tine, dar inima damei de ghinda tot la ãl de picã este. El nu stie.
- Cine ? , intrebara muierile amandoua, zapacite.
- Cine ? Barbatul dumitale, coanã Lino, cine ? Inima lui ca trandafirul, si-o tine-n bine. Tot la drum de seara se arata, ca de casa lui a uitat, nu-i asa ? Si cand se intoarce, tot fara dragoste se intoarce si cu sufletu-n alta parte. Vad lacrimi si suparare ...
- Asa e ... incuviinta nevasta carciumarului.
- Da ‘ cade bine, pe urma, ca or sa se certe, uite aici.
Degeaba privea Lina, nu intelegea nimic.
Ghicitoarea stranse cartile.
- Au obosit, spuse. Mai da pe la mine sa-ti mai ghicesc.
Aglaia se indesã mai catre Marita :
- Da ‘ n-ai putea dumneata sa faci ceva, c-am auzit ca-l aduci inapoi.
Coana Marita puse degetul la gura :
- St ! Astea nu se potrivesc asa, sa stie toata lumea ...
Si i-a facut ce i-a facut, ca a terminat Stere cu ibovnica.
Trecusera luni de cand n-o mai vazuse pe Voica. La capatul Grivitei oprise convoiul de carute si intrase la negustori sa targuiasca. Cumparase rochii, pantofi si ciorapi.
Pe drum strigase la carutasi, ii injurase ca abia mergeau. Au trecut Pitestiul. Incepeau padurile. Dealurile, toate, roscate. Se vedeau livezile si viile. Pe drumurile pline de praf coborau care. Vantul scutura floarea-soarelui uscata si frunzele de tutun. Cum il mai chemau plopii Dragasanilor pe carciumar ! A dat ghes cailor.
- Se grabeste jupânul ! , ziceau carutasii. Ii da inima brânci !
Au trecut bariera orasului intr-o goana salbatica. Urcusul era usor. Drumul ingust si intortocheat printre viile negre i s-a parut nesfarsit lui Stere.
Oamenii l-au primit bucurosi. Mirosea a must si a strugure strivit cu picioarele. Intre români lipsea Voica. A intrebat. Lumea a râs cu inteles. O muiere a indraznit :
- A gasit si ea unul tanar, ce sa te-astepte pe tãlicã ? O s-o duca la Cepari, la parinti.
Parca se facuse frig. Vantul scutura frunzele late de vita, le arunca prin santuri. Se lasa seara. Deasupra dealurilor se aprinsesera luceafarul si carul-mare.
Pacat de banii dati pe rochii, trebuia sa le aduca inapoi nevestei !
A tocmit vinul, l-a platit. Voia sa plece mai curand. Ramasese singur langa caruta, manios. Carausii petreceau alaturi. Venisera si lautarii. Si-a adus aminte de carnea femeii. Se simtea batran si netrebnic.
Auzi cobzele si glasurile lautarilor. Il apuca un dor de bautura. Carutasii facusera foc in fata cramei, sedeau pe vine si ciocneau ulcelele. A cerut si el o stacana si-a baut cu sete. Pe urma iar a golit cana de lut cu miros de vin pana a inceput sa simta bautura in brate si in picioare.
A chemat lautarii langa el. Toata noaptea i-au cantat tambalagiii la ureche. Degeaba. N-a putut sa se imbete. Dimineata avea capul limpede si inima crita. A urcat butoaile in carute, s-a certat cu oameni, ca voiau sa mai ramana.
Pe drum, cand coborau dealurile, si-a spus ca de acum se dusesera tineretile lui. Jos, in bariera Dragasanilor, pe cine i-a scos Dumnezeu inainte ? Pe Voica. Urca drumul iute-iute. Muierea se mai implinise, avea chipul imbujorat si parul ii cazuse pe frunte, umezit.
Stere s-a dat jos si-a lasat carutele. Le-a strigat oamenilor sa-l astepte in marginea orasului. Voica se oprise incurcata in fata carciumarului.
- E-adevarat ? , a intrebat-o el.
Femeia privea incurcata in pamant. Avea la gat salba cumparata de el si in urechi ii jucau cerceii de argint.
- Pleci la Cepari ?
- Da, plec, a inganat femeia cu sfiala.
- De ce nu m-ai asteptat ? , a mai intrebat Stere cu teama si furie in glas.
Dupa un rastimp, Voica a ridicat ochii la el :
- Pai, tãlicã azi esti, maine te duci, si mie-mi trebuie barbat in fiecare zi ...
Carciumarul a scuipat cu obida-n tãrânã :
- Curvã ! Sa-mi dai salba si cerceii de ti i-am luat !
Si, pana sa mai spuna muierea ceva, i-a tras galbenii de la gat. Voica il privea prostita. Darurile nu se iau inapoi nici la pagani. Stere ii aduna din praf si, cand a terminat, s-a apropiat de ea, strigandu-i :
- Da-mi si cerceii !
Femeia a vrut sa-i desfaca. El n-avea timp de pierdut. I-a smuls unul, rupandu-i varful urechii. Nu-i mai trebuiau, dar nici ibovnicei nu putea sa-i lase. A plecat injurand dupa carutasi.
Voica ramasese in drum, pipaindu-si carnea zdrelita. Pe gat i se prelingea o suvita subtire de sange, ca arniciul.
Stere n-a scos un cuvant pana acasa. A sosit in goana cailor, pe crucea carutei, in fruntea carutasilor. Din Grivita, trecuse el inainte si uscase gloabele in batai. Cu o mana tinea haturile, cu alta codirisca de piele cu plumbi in varf. Pocnea sa auda toata mahalaua ca se intorcea de la drum cu marfa noua. Muierile iesite la pompa priveau dupa el cu mana la gura. Copiii se ferira din calea cailor si cainii latrau dupa convoiul zgomotos. Carciumarul era falnic, cu parul in vant, cracanat pe sleauri, indemnand animalele.
La poarta, striga deodata :
- Lino, deschideti, mã, portile !
Ii placea sa vada casa in picioare. Baietii de pravalie dadura portile la o parte. Convoiul intra val-vartej. Stere striga la carausi sa fereasca pomii si opri caii :
- Ptr, boalelor ! Ptr, n-auziti ?
Descarcara apoi butoaiele si le pusera binisor pe pamant. Proptira doua grinzi groase cu capete de fier in zidul pivnitei sub chepeng si incepura sa rastoarne poloboacele, tinute in franghii. Vinul suna sub doage si mirosul lui proaspat imbãtã narile negustorului. Butoaiele acelea erau averea lui, sub cercurile de fier clipocea sangele sau.
Abia tarziu, dupa ce mancase cu oamenii, Stere isi aduse aminte de cele intamplate. Cantari galbenii si-i numara. Se pierdusera doi ...
( extras din romanul “ Groapa “, de Eugen Barbu )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu