In dreptul international contemporan sunt din ce in ce mai mult recunoscute, in contextul drepturilor omului, asa-numitele drepturi de solidaritate, ca expresie a unei conceptii de viata in comunitati mai largi, si care nu ar putea fi realizate decat prin eforturi conjugate.
Sunt mentionate in acest sens :
- dreptul la dezvoltare,
- dreptul la un mediu sanatos,
- dreptul la pace.
Alti autori adauga drepturi cu privire la patrimoniul comun al umanitatii.
Drepturile de solidaritate si-au gasit expresia pana in prezent, in ansamblu, in documente de tip declarativ – declaratii si rezolutii ale Adunarii generale a ONU, sau ale altor Conferinte internationale ; in mod indirect, ele se regasesc si in tratate internationale, cum sunt cele din domeniul mediului, al dezarmarii, si al eliminarii folosirii fortei din relatiile internationale.
Se sustine ca, de aceste drepturi trebuie sa beneficieze, nu numai persoanele, ci si grupurile si popoarele, si ca, realizarea lor presupune cooperarea globala, bazata pe notiunea de solidaritate internationala.
Statutul acestor drepturi, ca drepturi individuale ale persoanei, ca si continutul lor, ridica numeroase probleme, si suscita controverse ; ele au o dimensiune colectiva mult mai pronuntata decat alte drepturi ale omului.
Ele ridica probleme fundamentale pentru omenire si pentru viata pe planeta noastra ; de aceea, ele sunt tot mai mult recunoscute ca drepturi ale omului, in sensul larg al cuvantului.
In consecinta, examinarea lor este considerata importanta pentru a intelege complexul international al drepturilor omului, si pentru promovarea si protectia drepturilor economice, sociale si culturale.
Dreptul la dezvoltare
Relatia stransa dintre dezvoltarea economica si sociala, si drepturile omului este recunoscuta in Carta Natiunilor Unite.
Articolul 55 al Cartei, cere ONU sa promoveze :
- standarde mai inalte de viata, angajare deplina in munca si conditii de progres si dezvoltare ceconomica si sociala ;
- solutionarea problemelor internationale economice, sociale, de sanatate, si a celor legate de acestea ;
- respectarea universala a drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului.
Statele membre s-au angajat, potrivit articolului 56, sa ia masuri in comun si separat, pentru realizarea acestor obiective.
Singurul document international juridic privind drepturile omului, care recunoaste dreptul la dezvoltare, este Carta Africana a drepturilor omului si popoarelor.
Conform articolului 22 al Cartei, toate popoarele au dreptul la dezvoltarea lor economica, sociala si culturala, cu luarea in considerare a libertatii si identitatii lor, si beneficiind in mod egal de mostenirea comuna a omenirii ; Statele au obligatia, individual si colectiv, de a asigura exercitarea dreptului la dezvoltare.
In cadrul ONU, Declaratia asupra dreptului la dezvoltare a fost adoptata in anul 1986, prin vot.
Numai in anul 1993, la Conferinta mondiala a ONU privind drepturile omului de la Viena, s-a realizat consensul, pentru a include in Declaratia si programul de actiune adoptate, texte care reafirma dreptul la dezvoltare ca un drept universal si inalienabil al omului, si ca parte integranta a drepturilor fundamentale ale omului.
S-a acceptat ca, omul este subiectul central al dezvoltarii, si ca lipsa de dezvoltare nu poate fi invocata pentru a justifica incalcarea drepturilor omului.
Daca se poate sustine ca toate Statele accepta dreptul la dezvoltare, ca parte integranta a complexului drepturilor si libertatilor omului, nu exista inca un consens asupra continutului acestuia.
In principal, se pune problema daca dreptul la dezvoltare adauga ceva la dreptul la autodeterminare, si la dreptul de a participa la conducerea afacerilor publice, in sensul cel mai larg, ori la exercitarea drepturilor economice, sociale si culturale.
O analiza a textului Declaratiei din anul 1986, releva mai multe elemente fundamentale.
In primul rand, dreptul la dezvoltare contine atat drepturi individuale, cat si de grup, beneficiari fiind “ orice persoana si toate popoarele “.
Cu toate acestea, se subliniaza ca omul este subiectul central al dezvoltarii, si trebuie sa fie participantul si beneficiarul activ al dreptului de dezvoltare.
Nu sunt mentionate Statele, ca beneficiare ale dreptului la dezvoltare ; Statele, ca forma de organizare social-umana, nu pot fi titulare ale dreptului la dezvoltare ca drept al omului ; nu se poate insa nega ca, in raporturile internationale dintre State acestea au – sau dobandesc – drepturi si obligatii, in legatura cu procesul dezvoltarii, sau chiar ca Statele pot avea anumite raspunderi colective de a asigura realizarea dreptului la dezvoltare.
Este important, de asemenea, sa subliniem ca dreptul la dezvoltare este conceput ca drept de a beneficia de dezvoltare economica, sociala, culturala si politica, in care toate drepturile si libertatile fundamentale ale omului sa fie pe deplin realizate.
Declaratia da astfel, expresie conceptiei privind natura indivizibila si interdependenta a drepturilor omului.
Declaratia subliniaza importanta participarii fiecarei persoane, a popoarelor, la procesul dezvoltarii, dreptul lor de a beneficia de acest proces, obligatia Statelor de a incuraja participarea populara in toate domeniile, ca factor important al dezvoltarii si al realizarii depline a drepturilor omului.
Un alt concept pe care Declaratia il trateaza in contextul dezvoltarii, este acela al dreptatii.
Se subliniaza necesitatea de a asigura bunastarea intregii populatii si a tuturor persoanelor, pe baza participarii lor, nu numai la dezvoltare, ci si la distribuirea justa a beneficiilor decurgand din aceasta, de a asigura egalitatea de oportunitati pentru toti, in ceea ce priveste accesul lor la resurse de baza, la Educatie, servicii de sanatate, locuinte, munca, si la distribuirea justa a venitului.
Aceste aspecte tin de aplicarea principiilor nediscriminarii si egalitatii in drepturi, si, in ansamblu, de protectia drepturilor economice, sociale si culturale.
Ca mijloace de actiune, Declaratia evidentiaza politicile si programele nationale, dar si cooperarea internationala.
Datorita dificultatii de a cristaliza drepturile subiective si obligatiile la care da nastere dreptul la dezvoltare, unii autori propun sa fie acceptat mai curand ca un concept, sau program “ umbrela “, pentru ansamblul drepturilor omului, ca expresie a dimensiunii drepturilor omului care trebuie luata in considerare in orice politici si programe, orice proiecte de dezvoltare sau de asistenta, in esenta, ca un criteriu de impact.
Este evident ca, infaptuirea dezvoltarii in fiecare tara, trebuie sa priveasca orice persoana si orice colectivitate umana, atat din punctul de vedere al participarii, cat si al accesului la rezultatele procesului dezvoltarii ; masura in care fiecare persoana poate sa se raporteze la procesul dezvoltarii depinde, desigur, de conditiile concrete create, de continutul si stadiul procesului de dezvoltare, de imprejurarile internationale.
Ca drept individual, se poate sustine ca, dreptul la dezvoltare nu este un drept independent sau distinct, ci mai curand o consecinta a recunoasterii in plan intern si international, a drepturilor economice, sociale si culturale, in ansamblu, a dreptului la viata, cu toate aspectele sale.
Dezvoltarea este insa, prin esenta ei, un proces care se realizeaza la nivelul tarilor si poporelor, al natiunilor constituite.
Infaptuirea evolutiilor pe care dezvoltarea le presupune pe plan economic, social, politic, cultural, nu este posibila la nivelul persoanelor izolate ; evolutiile individuale, ale diferitelor persoane, daca nu fac parte dintr-un proces care sa implice intreaga societate, cel putin mari parti din aceasta, nu pot reprezenta fenomenul dezvoltarii, nici prin continut, nici prin rezultate.
De aceea, dreptul la dezvoltare este in esenta un drept colectiv ; desi, ca orice fenomen social-uman, prezinta si importante aspecte individuale, ceea ce este determinant, este caracterul sau colectiv.
In acest sens, Declaratia mentionata proclama raspunderea primordiala a Statelor, pentru crearea conditiilor nationale si internationale favorabile realizarii acestui drept, indatorirea lor de a lua pe plan national, toate masurile necesare pentru realizarea dreptului la dezvoltare, iar pe plan international, de a lua masuri, separat si in comun, pentru formularea unor politici internationale, care sa favorizeze realizarea deplina a acestui drept.
Considerat ca drept colectiv, obligatiile corelative revin, in plan national, Statului, entitatilor publice locale, si altor persoane juridice, iar in plan international, comunitatii internationale, organizatiilor internationale, si fiecarui Stat care le compune ; in primul rand, este vorba de obligatie de a nu se opune dezvoltarii, a nu o impiedica, si a o proteja si, in al doilea rand, de a promova dezvoltarea prin politici si programe corespunzatoare.
- va continua –
( - extras din curs universitar Protectia drepturilor omului in dreptul international contemporan, prof.univ.dr.Ion Diaconu, Ed. Fundatiei Romania de Maine, Universitatea Spiru Haret, Bucuresti, 2007 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu