“ Se apropie vacanta de vara.
Vestile de acasa, sumbre. Mama internata intr-un sanatoriu, bolnava de nervi. Orice femeie intra pe usa, i se pare ca e Fana si o infurie sau, dimpotriva, in asteptarea ei, cere mereu oglinda, rosul de buze, si se pregateste s-o infrunte. Pe medici ii confunda cu tata, si asta o irita peste masura. Confidenta ei e Mitzi, asa-zisa secretara a tatei. De altminteri, singura care niciodata n-a crezut in aceasta legatura a fost mama, sau poate inchidea ochii dinadins. “ Biata Mitzi, avea obiceiul sa spuna, tare-i uratica, lunga ca o zi de post si chioara. “ Uneori se amuza sa-i ascunda ochelarii, ca sa le arate surorilor ce rau ii sta lui Mitzi fara ochelari, cum bajbaie si cat e de ridicola. “ Parca n-ar fi femeie ... “ Ele nu-i deschideau ochii, “ ca sa nu se amarasca, mititica “. Si apoi mai era riscul, dupa parerea lor, sa izbucneasca un scandal, si tata s-o urmeze pe Mitzi, sa se insoare cu Mitzi. N-o lasase candva pe Lavinia ca s-o ia pe Tanti ? Qui a bu, boira ( Cine a baut, va mai bea ), si iata-le acum pe toate laolalta, ultimele ramasite ale haremului dainuind in casa batranei Catian. Nu stiu cum sa gasesc foarfeca miraculoasa, sa tai firele incalcite care ma leaga da familie. Cum sa gasesc mijlocul de a ramane la Paris ? Mi-am luat toate examenele, la Drept ; la Litere am renuntat. Dar batrana tine neaparat sa ma intorc. Tata insista sa viu in vacanta si imi promite ca ma va trimite inapoi. Dar eu n-am incredere in tata.
Gian o asteapta pe sora lui din Elvetia, ca sa plecam cu totii la Monaco, à la maison des tourterelles ( la casa turturelelor ), cum are obiceiul sa spuna, dar eu nu mai am astampar, trebuie s-o cunosc pe Fany, care in imaginatia mea ia din zi in zi mai mult locul Fanei.
- Nu as avea curajul sa traiesc in conditiile Martei, i-am spus lui Gian. Daca nu mi se vor mai trimite bani de acasa, va trebui sa ma intorc in tara.
- Nu, Mirona, si luandu-mi mana : nu te mai las sa pleci. Deocamdata nu-ti spun mai mult.
- Deocamdata, nu cred nici atat ... si, usor, mi-am retras mana.
- Am vorbit cu niste prieteni de-ai mei, vor sa ia lectii de pian. Giulia le-a dat lectii de limba spaniola.
- Iti multumesc ca te-ai gandit la mine.
- Ma gandesc foarte mult la tine ...
Era in timbrul vocii lui o tristete, o nostalgie, care ma facea sa cred ca se gandeste totusi mai mult la Lisandra.
- Prietenii mei locuiesc pe rue La Boëtie, in blocul Réveillon, chiar vis-à-vis de Sale Pleyel.
Ma gandeam ca n-am trecut de mult pe la madame Janine, unde primeam si acum corespondenta.
- As fi preferat sa nu-i cunosti, Mirona, dar n-am gasit alta solutie. Si, intr-un fel, n-as putea spune ca nu sunt interesati. Mai ales pentru tine.
- De ce “ mai ales “ ?
- Fiindca un scriitor are nevoie de oameni, ca o albina de flori ... Dolinii sunt foarte bogati, foarte stricati, foarte excentrici. Ti-am vorbit de Violine si Roger Dolin. Dar baga de seama, tatal lor e seducator la propriu si la figurat. Se pare ca nici Violine nu i-a rezistat.
- Nu inteleg, nu-i fiica lui ?
- Ba da. Dar se pare ca tocmai asta il atrage. De altfel, si ea e suspect de geloasa. Nu-i vorba, Violine e geloasa asa cum sunt unii zgarciti sau bautori ... Zice ca din cauza ta nu mai dau pe acolo.
- Si cine a indus-o in eroare ? Cum a aflat ca exist ?
- Se pare ca-ti pomenesc numele apropo de orice. Pretinde ca daca numara in gand pana la douazeci, eu spun “ Mirona “. Ai observat ca atunci cand cineva ti-e drag iti face placere sa-i pronunti numele, sa-l auzi ?
M-am gandit la Lisandra.
- Esti nestatornic, Gian, si asta nu-mi place.
- Esti prea statornica, Mirona, si asta nu-mi place.
Gian mi-a luat mana. Eu i-am lasat-o.
In sfarsit, i-am cunoscut pe tinerii Dolin. Mai intai am zabovit prin galeriile de tablouri din rue La Boëtie. Mi se parea ca am timp sa ma razgandesc. Dar iata-ma in fata blocului Réveillon. In ascensor am dat peste o pereche. Se sarutau cu atata foc, incat nu si-au dat seama de prezenta mea, sau poate nu s-au sinchisit. Neindraznind sa-i intreb la ce etaj se opresc, am apasat pe ultimul buton si am iesit din lift, lasandu-i exact in aceeasi situatie.
Cand am intrat in hol mi s-a parut ca am gresit, ca nu poate fi a unei case particulare sala aceea imensa cu dale de marmora verde, lustruite ca oglinda. Un pian pierdut intr-un colt, tablouri putine, sculpturi de proportii mari, un candelabru gigantic, din cristale care iti luau ochii. Valetul, auster si rigid, asa cum scrie la carte, m-a poftit sa astept.
Grozav simteam nevoia sa plec, cand aparu un tanar, un fel de fatalau scund, balai, cu ochelari in rama de baga.
- Prietena lui Gian ? m-a intrebat impertinent.
- Profesoara de pian, am raspuns rece, sec.
Parea de vreo saisprezece-saptesprezece ani. Fata rotunda, gura de copil, dar prin lentilele groase, ochii cafenii ma priveau cu o matura intensitate.
- Deci, dumneata esti Mirona ...
- Dumneata, intendentul acestui muzeu ?
- Muzeu, de ce ? Ati vazut aici vreun obiect de arta ? M-as mira ... Aici s-ar putea face cel mult o hala de carne, de pasari, de peste. Un ring de box sau o sala de scrima.
Avea un zambet crispat si nimic de copil in expresia obrazului acela rotund si balai.
- Sau un ospiciu, a adaugat. Un mic si elegant sanatoriu de boli nervoase. Primii pacienti am fi noi. Familia Dolin. Ne veti cunoaste pe rand. Stiti, noi intre noi ne plictisim. Ar fi mai amuzant sa venim in contact cu alti nebuni. De ce zambiti cu acest aer de superioritate ? Primul simptom al nebuniei e sa te crezi normal.
Acest enfant terrible era Roger. Prima data ii auzisem numele in legatura cu o masina de scris pe care i-o procurase lui Gian, pentru Jacquot. Trecuse un an de atunci, si razboiul continua in Spania. Gian il urmarea, febril, in ziare, pe harta, pe undele de radio. Si eu uneori, alaturi de el, dar cu gandul in alta parte. Totusi, noaptea, cand in fata hartiilor mele cautam sa continui povestea Fanei, auzeam : “ Daca fascistii strapung o linie, aparati-o pana la ultimul zid, pana la ultima piatra “. Acum, in fata lui Roger, ma gandeam la Lisandra si cautam sa fac socoteala timpului care a trecut, cand aparu, intr-o rochie de catifea violet, o fata cu parul vopsit acaju, impletit intr-o diadema in jurul capului, si care se prezenta cu o exagerata trufie :
- Violine Dolin.
Ar fi putut fi frumoasa cu ochii aceia violeti si foarte mari daca genele n-ar fi fost prea grele de prea mult rimel, fata obosita de fard, gura vesteda, zambetul crispat – zambetul lui Roger.
- Ne-a venit peste noapte ideea asta nastrusnica : sa luam lectii de pian. Am mai invatat cand eram mici .... Roger e de acord s-o luam de la inceput. Iar eu sunt de parere ca orisice poate fi luat de la inceput la orisice varsta, afara de balet. Gian va admira foarte mult. Spune ca scrieti o carte si ca aveti talent. Scrieti in romaneste ? Cum e in Romania ?
- Peste tot e la fel, am raspuns scurt.
- Cum “ la fel “ ? se mira Roger.
Nu stiu de ce, felul in care imi vorbea, sau purtarea celor din ascensor, sau poate saracia in care traia Marta, sau gandul la Lisandra m-au facut sa raspund agresiv :
- Peste tot sunt unii prea bogati si altii prea saraci.
- Si peste tot cei bogati sunt impertinenti, asta ati vrut sa spuneti, domnisoara ?
- Nu e politicos sa spui tot ce gandesti, am replicat.
- Attrape ça ( Incaseaz-o ! ... ), Roger ! rase Violine zgomotos, si-mi declara ca s-a razgandit ; nu mai ia lectii.
- Eu, dimpotriva, incep chiar acum, hotari Roger.”
( - extras din “ Cartea Mironei “, de Cella Serghi )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu