“ In noiembrie dase frigul. Trebuia sa se desparta, sa-si piarda urmele din Bucuresti, macar o luna, pana se mai linisteau comisarii.
Stapanului ce-i pasa ? Pornise la Videle, de unde era Didina, sa cumetreasca. Cand era groasa, acolo-si facea veacul. Cine sa-l stie ? Taranii il credeau negustor, de avea case si pravalie. Sa-l fi vazut, nu-l mai cunostea ! Se intolea ca un barosan. Avea palton scump, captusit cu blana, si-o caciula de miel, neagra, lustruita si inalta, pe care si-o aseza pe-o ureche. In picioare, sosoni caldurosi. Starostele sedea in casa veche a tigancii. O reparase cu ani in urma si acolo tragea. Erau trei odai de lut, varuite proaspat. Le pazea mama ibovnicei, o batrana surda si betiva. N-avea pamant, n-avea nimic, traia din ce-i trimitea fii-sa de la Bucuresti.
Didina incarcase casa cu lucruri furate si incingea niste focuri mari, boieresti, sa nu simta frigul Stapanul. Dormea Bozoncea, o mai iubea, chema lautarii, intindea cate o masa si petrecea. Duminicile chefuiau prin comunele apropiate, la nunti.
Pe cand ei ce sa faca ? S-au strans in Catavei, la sfat. Nu lipsea nici Titi Aripã, varul Didinei, care trebuia sa ramana sa pazeasca ogeacul. Au vorbit ce-au vorbit, pana sa plece, le-a vandut Nicu-Piele un pont. Sedea incalzindu-si oasele langa soba de tuci. Nu rabda la frig, ca-l durea carnea batuta si vlaguita prin puscarii. Il tineau salele de atata dormit pe pamantul gol si la vremea asta se canonea. Mai avea si niste gloante-n muschi de cand il facusera odata gardienii sita si, cum se strica vremea, plumbii ieseau de sub vine. Radea hahalera si le arata celorlalti :
- Ia uitati-va, bã !
Strangea din dinti si incorda muschiul betegit, facand sa joace boabele de plumb sub piele.
- Pana sa plecati, ascultati la mine.
- Ce e ? , intrebase Oacã.
- O sa dam gaura la o biserica, s-avem si noi de ciugulit pana una-alta.
Odata s-a-ngalbenit Gheorghe, ca el era credincios. Nicu l-a vazut.
- Ce-ti veni, Treanta ?
Codosul nu spuse nimic.
Lunganul le povesti cum pusese geana pe un lãcas de la Sfantul Gheorghe, facut de rege, biserica aratoasa, asezata intr-un cartier de pricopsiti.
- Adica sa punem cazmaua pe aurul ala ? , intreba Paraschiv. Da’ unde-o sa-l schimbam ?
- Are el grija, Stapanul. Poate gasim ceva maruntis la cutia milelor, ce-o cadea acolo ...
- Eu nu ma bag, spuse Gheorghe.
Sandu Mana-mica se supara :
- Ti s-a facut de cucuie, ai ? Ce daca-i biserica ? Noi nu ne uitam. Luam ! Ca n-o sa stau cu Dumnezeu la masa pe lumea ailalta. Cat despre prins, nici dracu’ nu ne prinde. Nu stau popii sa pazeasca altarele.
N-avea Gheorghe ce face, au mers cu totii. Pe Florea il lasasera acasa cu Titi Aripã.
Incepuse sa viscoleasca. Se starnise un crivat care lovea in peretii casei cu putere si lemnele se topeau repede in para focului. La miezul noptii, tot orasul statea mort sub giulgiul inghetat. Pungasii au luat-o de-a dreptul pe linia pustie a tramvaiului. Vantul stinsese toate felinarele si nu se vedea nici la doi pasi. Al batran se invelise pe dedesubt cu un sac, si Sandu cara intr-un buzunar un lant cu chei ruginite si o pila ascutita. Pe drum, nu tu sergenti, nu tu nimeni. Au ajuns in vreo doua ceasuri si-au urcat scarile bisericii. O pulbere rece le lovea obrajii. Aveau genele albe si mainile inghetat. Ucenicul a aprins un chibrit, au dibuit clantele si au incercat cheile. Mânã-micã n-a gasit niciuna care sa se potriveasca. A scos pila si a facut sa sara zavoarele. Inauntru era adapost. Gheorghe si-a facut o cruce mare :
- Doamne, iarta-ma !
Oacã a aprins o lumanare, luminand peretii. In biserica era o raceala de ziduri si mirosea a untdelemn. Au pasit spre altar. Viscolul zgaltaia cercevelele. Boltile de piatra gemeau. Codosul s-a mai inchinat o data. Au urcat niste trepte scunde si au dat la o parte o perdea de catifea. Pe o masa sedeau cartile sfinte cu pecetile lor de argint si odoarele. S-a uitat Paraschiv. Nicu-Piele le aduna. Gheorghe a desfacut sacul lung si clistirele sunara dulce a metal scump.
Au luat lingurile, vasele, un cazan de arama, vreo doua icoane poleite cu aur si hainele de slujba ale sfintiei-sale, stralucitoare, calcate atunci, cu ciucuri pe margini. Se minuna ãl batran. Unde sa vinzi bulendrele astea ? Le-au impachetat bine si, de la usa, ucenicul a mai carabanit un sfesnic cu trei picioare, plin de ceara uscata. Sandu scotocise toate ungherele, sa dibuiasca niscaiva bani de la miruit, dar nu gasise. Injura in gura mare in sfanta biserica.
Pana dimineata au fost inapoi la casa starostelui, au ingropat lucrurile si s-au imprastiat. Gheorghe l-a luat pe ucenic, si ceilalti au plecat impreuna. Trebuiau sa se intalneasca peste o saptamana in targ la Alexandria.
Au colindat comunele din jurul Bucurestiului, batranul inainte, Paraschiv dupa el. Au tras pe la Bolintin, pe la Cãtelu, pusi pe inselat. Cadeau in zi de targ, sa-i pasca pe tarani. Erau imbracati amandoi in sube de miel, cu caciulile asezate pe ochi pana in varful nasului si bocanci grei in picioare, toate ciordite de la negustorii de pe Grivita. Era ger, si noroaie de te-ngropai.
Ocoleau targul plin de carute. Târlanii, bauti, targuiau ulcele, cojoace si toale. Lipaiau prin zloatã cu opincile lor de porc, se tocmeau, intrau in carciuma ; bani, la ei, berechet.
Gheorghe scotea un sac de sub subã, plin cu caramida pisatã marunt, pregatit anume pentru asta. Il trântea in noroi, la picioare si se apuca sa strige :
- Apropie-te, neamule ! Praf pentru pureci ! Omoara lighioanele, nu te mai scarpini ! Ce te uiti, nea Ioane ? E bun si pentru paduchii de lemn ! Cumpara, vere Marine, sa dormi linistit. Ia praful de pureci !
Ascultau lelitele, se uitau la pungasi. Parca n-ar fi fost de-ai lor. Paraschiv era pestrit si galbejit, doar ochii i se vedeau de sub caciula, verzi ca prazul. Celalalt, indesat si istet, dadea drumul prafului printre degete, il freca maruntel, maruntel de podul palmei si striga iar :
- Hai, cuscre Ilie, cumpara praful de pureci “ Lux “, doi lei cornetu’, neam de neamu’ mã-tii n-a scapat de paduchi ! Apropie-te, neamule, ia praful ! Vindeca râia si gãlbeaza ! Omoara cãpusa in gãoacea ei ! Nu te zgâi, cumetre !
Ragusea. Taranii, neincrezatori. Le-ar fi trebuit praful strainului, ca-i sugeau lighioanele, dar de unde sa stie ei ca e bun ?
In cele din urma, caramangiul insfaca pe cate unul si-i punea in mana un cornet facut la iuteala de degetele mestere ale lui Paraschiv, plin varf, si striga :
- Ia-l, unchiule ! De pomanã ti-l dau, daca n-o fi bun.
Gorobetele scotea doi lei si-i aseza in palma celui tanar. Veneau si ceilalti pe urma. Cereau cate doua cornete.
- Ia, nu te-nghesui !
Se inveselea Paraschiv vazandu-i asa prosti.
Sa mai fi avut un sac de vanzare, ca taranii erau ca oile : pana apuca sa cumpere unul, ca pe urma curgeau ! Cand terminau sacul, o stergeau prin multime, dupa ce le mai umbla Gheorghe prin chimire.
Noaptea trageau la cate-o casa de vaduva. Bateau la geam.
- Cine-i ?
- Noi, lele !
- Care voi ?
- Negustorii de la Bucuresti.
- Si ce-oti vrea ?
- Deschide.
Deschidea vaduva.
- Vrem sa dormim la noapte.
- Oliu, tocmai la femeie singura ? Ca ma rade lumea.
Se uita caiafa la muiere, radea isi scotea caciula, o scutura, isi stergea picioarele.
- Vaduva, vaduva, da’ ce mai ochi ! N-ai dumneata inima aia sa lasi calatorii afara, noaptea, sa se prapadeasca ...
O incalzeau privirile pungasilor.
Ii poftea apoi la masa. Aducea de-ale gurii. Mancau, se incalzeau la foc. Huiduma se facea iar spre femeie :
- Da’ vreo ulcica de vin n-ai ?
- Oi avea, ca ma uit la dumneavoastra, taman de unde veniti.
- Asa e ! Miloasa esti, manca-ti-as gura !
Iesea muierea. Gheorghe il imboldea pe ucenic :
- Ce stai, Paraschive, ca sfantul Sisoe ? Dezgheata-te, baiete !
Cand aducea gazda bautura, o intrebau :
- De mult ti-a murit barbatul ?
- Merge pe cinci ani.
Sorbeau vinul greu, taranesc, negru, cu spuma rosie.
- Si de-atunci, singurica ?
- Singurica.
- Singurica si tinerica !
Se lasa vinu-n genunchi. O imboldeau si pe ea :
- Ia, lele.
Bea tuta. Le punea si nuci pe masa. Numai mieji dulci. Ofta Gheorghe de placere :
- Bine-i, Paraschive ! Sa-ti bati copiii ....
Vaduva se ducea sa le astearna.
- Tu sa te faci c-adormi, ii soptea ãl batran lui Paraschiv.
Si se strecura dupa femeie.
Ea asternea cearsafurile in odaia musafirilor. Scotea din lazile de zestre plapuma grea de lana, pernele brodate si doua camasi ale raposatului, albe si tepene. Pica Gheorghe. Inauntru era racoare si se auzea greierul casei. Se uitau la fotografiile de pe pereti.
Intreba :
- Asta cine e ?
Muierea ce sa mai zica ?
- Cuscrul.
- Si asta ?
- Nasul de ne-a cununat. Uite colea pe Dumitru al meu cand era la rigiment, c-a fost reangajat si el ! Oh, cand ma gandesc ce viata am dus si cum ma mai chinuiesc acum ...
Cãlifarul ii asternea palma pe ceafã.
- Ce faci ?
- Ttt !
- Doamne fereste ....
- Doamne fereste, pân’te nimereste !
- Zãu ...
Pungasul avea o mustata rara si ochi adanci, incercanati. Femeia, statuta, cu pofta de barbat.
- Lasa-ma, maiculita !
- Nttt !
Si-i despica bluza cu zale de arnici.
- Sa stii ca strig la vecini !
- Strigã.
Si-o pupa sub puful urechii, unde-i dulce carnea de muiere.
- Barem stinge lampa, ca se vede peste drum !
Sufla hotul in lampa. O nadusea. Ofta vaduva-n placeri.
- Greu fara barbat !
- Greu, mie-mi spui ?
- Iti plãcu, lele ?
- Imi placu.
Ostenea Gheorghe. Se ducea pana afara, ii dadea un ghiont lui Paraschiv, care se lungea pe unde apuca :
- Fugi, puisorule, ca se raceste asternutul !
Se strecura zulitorul langa femeie, subtire ca trestia. Simtea tuta ca nu mai este ãl batran.
- Fugi d-acilea, muceo ...
Odata o rasturna ucenicul, ca era vârlav, si-i musca tâtele. Mielusicã se facea vaduva. Paraschiv darama patul cu ea.
- Maicã Precistã ! , se inchina femeia. In asternutul raposatului !
Si-i mai da sfârcurile si-l aprindea.
Spre ziuã o lasa dezvelita, horãind. Il scula pe Gheorghe. Se apucau sa stranga camasile, cearsafurile, plapuma si rufele din lada de zestre. Faceau doua baloturi, le innodau bine – vaduva, moartã-n somn, nu-i simtea. Prin geamuri cadea lumina zorilor. Se auzeau cocosii.
Plecau frumusel, dechideau poarta si de aici erau in sosea cat ai clipi din ochi. La capatul comunei, gaseau vreo caruta. Se urcau. Taranul intreba ce-au in legaturile mari.
- A murit mã-sa lu’ ãsta ! Si-l arata pe Paraschiv, care odata se spãsea. Femeie batranã ! Am inmormantat-o si i-am luat trentele, sa nu le fure careva.
- Dumnezeu s-o ierte ! , se inchina românul.
La bariera Bucurestilor, mai de frica Politiei, mai cu indraznealã, ii lasau o suta in palmã si tocmai la telali se opreau.
Domnul Goldenberg isi punea mana in cap :
- N-oti fi omorat pe cineva ? !
- Se poate, jupâne ? , se fasolea ãl batran. Nu ma stii ca lucrez elegant, fara pagube...
Se intelegeau la pret, si pungasii plecau usurati, cu bani la buzunar.
Uite asa trecuse saptamana. Inca intreba Paraschiv ;
- Unde-o fi Oacã ? Unde-o fi Nicu-Piele ? Unde-o fi Florea ? Dar el, Sandu Mânã-micã ? “
( - extras din romanul “ Groapa “, de Eugen Barbu )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu