“ Se ridicaserã si copiii. Toti, o ceatã. Al mai mare era Opricã al coanei Marita, una de da in carti si facea de dragoste la fetele nemãritate. Arãta lung si gãlbejit. El fura zmeiele tâncilor si incepuse sa bea tuicã. Se lauda ca fusese la femei, dar ceilalti nu-l credeau, pentru ca prea n-avea de unde.
Pe urma, mai destept se afla Petre al tamplarului, care facuse trei clase primare si stia si Crezul. Asta se pricepea sa arunca sticloantele si sa faca prastii. Avea un ciorap plin cu bile vopsite. Il purta legat la brâu de curea. Mai era si Ene, stirbul, cu o sora sleampata si cu fratii lui, toti copiii lui Spiridon. Apoi ofticoasele de fete ale lui Chiricã, de le batea vantul, Naie al croitorului si, incolo, de-ãi mici, nebagati in seama. Plecau impreuna si nu se intorceau pana seara.
Colindau mahalalele, pe unde-i gaseai : la capul Filantropiei, la Tarapana, tocmai la sina Constantei, sau la gârlã la Herãstrãu, de dãdeau la peste.
Inainte mergea Opricã, sorbind dintr-un muc de tigara, scuipand cu sete. Ailalti, dupa el, tragand cu prastiile in vrabii. Treceau peste gradina oltenilor, sareau gardurile putrede si de acolo taiau maidanul pana la rampa gropii.
O, frumos mai era primavara cand albea Cutarida de flori de salcâm ! Si mirosea, mirosea .... Da caldura asa, ca o mangaiere. Copiilor, rebegiti de cu iarnã, ce la mai placea !
Se opreau langa bordeiul lui Grigore si se asezau turceste langa gunoieri. Haidacii beau tuicã.
- Bun basamac ! , facea Tãnase, unul de se uita crucis.
Oprica, cu ochii pe sticla lui.
- Voi luati, mã, o gurã ? , se milea gunoierul.
- Luãm, nene.
- Na, mã, da’ sa nu va-mbatati !
Sorbeau cate o inghititura, pe rand. Oprica fura inca o sorbitura, striga la ceilalti si se ridicau.
- Sa-mi aduceti raci, mã, auziti voi, ca d-aia v-am dat tuicã ! , striga dupa ei Tanase.
- Las’ pe mine, radea inveselit deodata al Mãritei si cobora malul de pamant al gropii dupa ceatã.
Spre fund era racoare. De jos, de langa baltã, cerul se vedea cat un cerc siniliu pe care calatoreau nori albi, destramati. Iarba scurtã, albastrã, ca peria. Se apropiau de baltã. Ene si Petre cautau gaini moarte sub maselele de lut. Daca gaseau una, i-o aduceau lui Oprica. El o lega cu o sfoara de un tarus infipt in pamantul moale si arunca mortaciunea in apa putreda. Sedeau asa cam un ceas, privind lintita in care inotau broscoi. Se facea liniste. Atunci auzeau groapa. Gunoiul luneca tacut, surd. Li se facea frica. Nici vrabii nu mai treceau prin cerul de deasupra. Auzeau numai clipocitul baltii, molcom si rar. Spre margini, undele ei increteau si aduceau la mal cutii ruginite de tablã. Acestea sclipeau in soare ca oglinzile.
In apa murdara se gloteau norii bolovanosi. Daca ridicai privirile, ii vedeai indesandu-se peste malurile salbatice. Cãldarea de pamant rãsufla tainic. Zgomotul cel mai mic crestea aici, se lovea de seile albicioase si venea inapoi. Mirosea a balegar incins si a iarba crudã. Lui Ene ii venea s-o rupa la fuga, dar se tinea bine. Smulgea limbile proaspete ale mãselaritei si asculta freamatul pipirigului.
- Vi-e fricã ? , intreba Opricã.
- Nu, zicea Petre cu jumatate glas.
- Aici stau, vara, hotii ...
Li se ridica parul maciuca la copii.
Ce facea al Mãritei, ce dregea, ca le stia pe toate. Unii ziceau ca-i al lui Florea, unul de hotea pe unde apuca, de-l facuse cu carturareasa, la tinerete. Oprica n-avea Dumnezeu, stia sa umble cu sisul. Cand il batea vreunul mai mare, ii spunea cu dintii stransi :
- Vine el nenea de la pârnaie, o sa-ti faca matele coadã de zmeu !
Era legat cu hotii Cutaridei. Le vindea ponturile : de unde sa fure cherestea pe Filantropia, gaini, rufe de la boieri. Nu batea drumurile degeaba. Târa ceata dupa el, sa nu-l ia la ochi sergentii. Dar cu privirea, tot prin curti. Punea geana pe ceva, noaptea se lasa la baltã, la capetenii. Dincolo de apa puturoasa nu calca nimeni. Era numai un stufaris si un pustiu de maracini desi, bubosi si inalti. Noaptea, sub malurile scobite, ardeau focurile rosii. Nu-i vedeai. Aveau potecile lor ascunse spre marginea salbatica a gropii.
Lui Oprica ii placea sa se laude, sa bage frica in ãilalti. Cum ii vedea ca ciulesc urechile, arunca vreo vorba :
- O sa vie acu, sa va judece, sa va intrebe ...
- Pai, sa mergem, spunea stirbul cu inima cat un purice.
- Ce sa mergem, trebuie sa-i ducem raci lui Tanase, ca d-aia ne-a dat tuica. Si p-ormã, daca sunteti cu mine ...
Dupa ce le trecea spaima, Naie intreba :
- Si cum aratã ?
- Taci, sa n-auda cineva, ca moartea-i pe voi !
Pe fetele lui Chiricã le treceau naduselile. Isi potriveau pãrul spalacit, cazut pe ochi, si se uitau in toate partile.
- Spune, nene Oprica, se indesa Petre, strangand ciorapul cu bile la piept.
- Va spun, da’ ce-mi dati ?
- Io ti-adun chistoace !
- Io fur bani de la mama ...
- Io ti-aduc tuicã ...
- Bine, se invoia ãl mare.
Intai ii jura pe toti :
- Sa moara mã-ta, Petre, ca nu spui la nimeni ?
- Sa moara !
- Sa moara mã-ta, Naie ?
- Sa moara !
Si se intorcea catre fetele acarului :
- Iar voi, amaratelor, daca suflati ceva, dã benga-n voi !
Daca te uitau la el, nu-l banuiai. Era un baiat balai, bland dupa priviri. Avea o voce subtire, de fata, parca nu manca decat miercurea. Se scarpina intruna in cap si mesteca. Daca era vorba de-o taina, stia s-o tina, chit ca-l picai cu cearã. Dar copiilor putea sa le spuna. Ce stiau ei ? Si, pe urma, era rost de tuica, de cate ...
Lãsa sa treaca o vreme. Ceilalti, numai ochi.
- Bã, si mi-adunati chistoace ? Si mi-aduceti bani si tuica ?
- Aducem.
- Bine. Atunci bateti laba cu geambasul !
Prin apa veneau racii la mortaciune. Ii auzeau cum se infig in carnea putrezita.
- Sunt niste huidume de te farama ! Fugiti de la armata, dizertori ...
Se strangea carnea pe copii ca la gaini.
- Dizertori ?
- Da. Au centiroane si barbi si arunca cutitul la fix ! Unde vrei te gaureste !
- Da-n tine nu dã ?
- De ce sa dea ? , radea al Maritei. Eu sunt de-ai lor !
- Si n-au frica de vardisti ?
- N-au. Vreo trei si-au facut pardesiu de scanduri de pe urma lor.
Copiii nu prea intelegeau limba pasareasca a lui Oprica, dar taceau din gura.
Al Maritei se dezlegase la limba :
- Unuia-i zice Bozoncea, unuia, Gheorghe. Sef peste toti e Bozoncea. A mierlit un comisar si-a dat multe gãuri. L-au dus legat la pârnaie, dar pe drum a rupt lanturile de la picioare si de la maini. Din doi pumni, a pus gardienii jos. Au tras sticletii-n el, l-au gaurit, sitã-i facut, sase gloante are-n piele ...
Infricosatoare povesti mai stia Opricã ! “
( - extras din romanul “ Groapa “, de Eugen Barbu )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu