“ Eram sigura ca n-am s-o mai vad pe Lisandra. Ca n-am s-o cunosc. Si iata, azi, la Maison de Culture ... ( Oare nu ma dusese Gian acolo in nadejdea de a o intalni ? )
Era lume multa, fum gros de tigari si niciun loc. Am ramas langa usa, in picioare. Se vorbea despre un poet : Maiakovski. Era un nume pe care il auzeam pentru intaia oara. Totusi, ce forta ! Versurile pe care le cita conferentiarul parca rupeau zagazuri, parca dadeau zidurile in lãturi. Eram tot asa de tulburata de noutatea lor ca in copilarie, cand l-am auzit intaia data pe Wagner. Nu stiu prin ce dibacie reusea conferentiarul sa strecoare in atmosfera aceea dinamizata anumite vesti in legatura cu Spania :
“ Insula Majorca e invadata de italieni. S-a ocupat Irunul langa frontiera. San Sebastian a cazut in mainile fascistilor. Razboiul civil se transforma in razboi de invazie straina, sprijinit de marii capitalisti. Se striga neinterventie. Guvernele care se pretind democrate mne cer sa incrucisam bratele si ne refuza armele. Dar din cincizeci si trei de tari sosesc voluntari, gata sa-si dea viata pntru cauza republicii ... “
Ma intrebam daca nu cumva Lis a si trecut Pirineii. A fost minciuna si inselaciune libertatea popoarelor ... cita conferentiarul din versurile poetului. Aplauzele nu conteneau. Crezand ca Gian e alaturi, am spus :
- Ce imagini puternice, ce forta de expresie, ce elan !
- Elanul e specific acestor copii ai revolutiei, se auzi o voce groasa.
Era Jacquot.
Il vazusem o singura data in fata portii din 13, Jule Simon, discutand cu Gian destul de aprins : “ Iata-l pe faimosul Jacquot, imi suflase in ureche madame Hermione. Daca afla ca aveti o masina de calcat, v-o cere pentru Spania republicata ! “ “ Daca are nevoie, i-o dau ... “ am spus destul de tare. Portareasa a rotit ochii, speriata. Jacquot – o fi auzit, sau nu ? – a intors capul si mi-a suras cu simpatie. Gian ne-a prezentat, iar el mi-a strans mana cu atata putere, incat, din pricina inelului pe care-l purtam n deget, m-am strambat de durere. Si iata-l acum strangandu-mi mana cu grija, zambindu-mi prietenos :
- Sa va mutati inelul pe stanga, sa poata sa va dea omul buna ziua asa cum se cuvine.
Eram magulita ca bagase de seama si ca tinuse minte. In clipa aceea, aparu Lisandra.
- Am fost vecine, imi spuse in româneste, intinzandu-mi mana cu un surat fermecator.
- Da, am raspuns, fastacindu-ma fara sa stiu de ce.
Gian se apropia de grupul nostru. Sangele ii pierise cu totul din obraz, dar Lisandra, peste umarul lui, se adresa altcuiva, in chipul cel mai firesc :
- Octav, uite, el e Gian ... Era timpul sa va cunoasteti.
Apoi, tot grupul incepu sa discute, iar Lisandra, dandu-si seama ca ma uitase – deci era totusi emotionata -, a incercat sa se scuze ca nu mi l-a prezentat pe Octav.
Am pornit cu totii impreuna. Era o zi in care totul parea de aur vechi si arama lustruita, ca parul Lisandrei. Suprafata Senei parea ruginita. Octav era cu totul altfel decat mi l-as fi inchipuit pe rivalul lui Gian. Si totusi, am intele intr-o clipa de ce il iubeste Lisandra. Ochii lunguieti, cu pernite dedesubt, se inchideau putin, de parca il supara soarele. Gura avea colturile buzelor ridicate intr-o miscare vesela, atragatoare. Parul aspru, ca o bidinea, parea prafuit, zburlit ; scurta incinsa in talie parea umflata de vant.
- Trebuie sa recunosc, spuse Gian tulburat ca un elev la examen, trebuie sa recunosc ca Maiakovski e genial.
- Ce curios ca n-am auzit de el pana azi ! am marturisit cu sinceritate.
- E totusi tradus in toate limbile, in gazete si reviste apare foarte des, spuse Octav.
- Gazetele si revistele de stanga, preciza Gian. In scoli nu se pomeneste niciun cuvant despre Maiakovski.
- Le e frica burghezilor sa nu sara scoala in aer, rase Jacquot.
Ma intrebam ce-ar spune matusile mle daca ar citi versurile lui Maiakovski sau daca m-ar vedea intre doi comunisti.
- Mirona traieste in nori, incerca Gian sa ma apere.
Dar Jacquot se incrunta.
- Aceasta traire in nori nu e de loc nevinovata, fiindca face jocul acelei clase care are interes ca oamenii sa nu vada ca se pregateste un nou razboi mondial. Da, da ... daca nu oprim fascismul in Spania, se intinde ca lepra. A trai in nori inseamna a nu-i arata cu degetul pe vinovati, a fi complicele domnilor care la adapostul formulei “ neinterventie “ se inarmeaza si ii inarmeaza pe rebelii din Spania.
- Eu am venit sa studiez, am spus cu un fel de mandrie prosteasca.
Iar Gian, ca sa ma puie in valoare :
- Mirona scrie un roman.
Octav ma privi grav.
- Nu-i treaba usoara. Maiakovski spune : Trebuie sa mananci un pud de sare, / multe sute de tigari sa transformi in nori de fum, / pentru a deslusi acel cuvant de pret / care tasneste ca o fantana arteziana din strafundul inimii.
- As vrea sa pun versurile astea ca motto la cartea mea, am spus cu entuziasm.
- Numai sa merite cartea un asemenea motto ... surase Jacquot.
- Mi-a citit primul capitol, continua Gian sa ma laude. Mirona are talent.
- Poate ne citesti si noua, mi se adresa Lisandra. Tocmai voiam sa trec intr-o zi ...
- Treci la atac ! o intrerupse Jacquot.
Iar Octav, explicand potolit :
- Lisandra lucreaza la un centru unde se expediaza colete in Spania.
- Ne e necesara si o farfurie, si o lingura, si o lingurita. In Spania voluntarii se folosesc cate trei de aceeasi ceasca, de aceeasi furculita, suna vibrant glasul Lisandrei.
- Apropo, i se adresa Gian lui Jacquot, ti-am gasit o masina de scris. Roger Dolin a sterpelit-o din birourile lui taica-sau.
- Daca e Dolin acela care micsoreaza mereu cutiile de conserve si le mareste pretul, poate sa-i mai sterpeleasca una.
- Am si eu un aparat fotografic, e de la strabunicul, am spus. Un obiect de muzeu.
- Ii redau eu valoarea de circulatie, n-avea nicio grija, facut Jacquot.
Lisandra a venit azi, numaidecat dupa dejun. La inceput a staruit sa lucrez la acel centru unde se expediaza colete cu medicamente, pansamente si tot felul de materiale pentru Spania republicana.
Am incercat sa-i explic ca n-am timp.
- Nu m-am putut inca decide intre Drept si Litere si urmez cursurile la ambele facultati. Dupa-amiezile le petrec in muzee, seara ici-colo un spectacol, noaptea scriu.
- Dar tocmai fiindca scrii ar trebui sa vii sa vezi ce se petrece acolo.
- Nu mai stiu cum sa ma rup de ecourile zilei ca sa pot sa scriu noaptea. Lucruri pot sa-ti dau. Ia ce vrei. Mi se pare ca totul imi prisoseste, afara de caiete.
- Si de stilou, surase dulce Lisandra.
- Am doua : unul pentru mine, celalalt pentru republicanii din Spania. Mi-ar place sa stiu ca un soldat ii scrie iubitei lui o scrisoare de dragosate cu stiloul meu ....
- Asta inseamna ca esti indragostita. ( Desigur ca Lisandra se gandea la Gian. )
- Gian te iubeste pe dumneata ... numai pe dumneata, am repetat.
- I se pare. Gian se iubeste pe el, numai pe el. Altfel nu se explica de ce e trist, de ce se plictiseste, ba chiar, culmea stupiditatii, se gandeste la sinucidere.
- Fiindca te iubeste. E nefericit, indragostit.
- Sunt zile cand te-ndragostesti si de-o capra cu basma ( Colas Breugnon, de Romain Rolland ) zambi Lisandra.
- Ai citit Colas Breugnon ? E o carte pe care o ador.
- Nu. A citit-o Octav. Tare as vrea sa citesc si eu ! si suspinand isi trecu degetul peste cartile din raft, ca un copil sarac peste clapele pianului pe care il vede pentru prima data.
In cateva cuvinte, Lisandra imi povesti viata ei.
Era fata unor oameni necajiti. Tatal ei, invalid de razboi, capatase pentru catva timp concesiunea unui restaurant intr-o gara, nod de cale ferata in Moldova. Maica-sa era chelnerita acolo. Intr-o zi l-a parasit, fiindca era betiv, o batea. A murit alcoolic. Ea, Lisandra, la paisprezece ani a intrat infirmiera intr-un spital, declarand ca are optsprezece. Dupa un an, cand totusi a trebuit sa aduca actul de nastere, a fost data afara.
- Si cum ai ajuns la Paris ?
Cu gandul la Octav, Lisandra mi-a raspuns :
- O, foarte greu ... Ba agatat de planseul vagonului, ba ascuns in cabina de carbuni .... poti sa-ti inchipui ? ! Din frontiera in frontiera a fost arestat.
- Nu, eu te-am intrebat cum ai ajuns dumneata la Paris.
- La spital am ingrijit un bolnav care s-a atasat de mine. Pe urma l-am ingrijit acasa. Suferea de morbul lui Pott. L-am insotit la Berck, o localitate la Marea Nordului ; e cel mai vestit sanatoriu pentru tuberculoza osoasa. A murit in timpul operatiei.
- Pe urma ?
- Am venit aici, sa caut de lucru. Si, tot cautand, mi-am cheltuit putinii bani pe care-i aveam. Intr-o zi, cand gazda mi-a inchis usa si mi-a retinut valiza, cand nu mai stiam incotro sa ma indrept, l-am intalnit pe Octav. Il cunoscusem inainte de a pleca din tara, era prieten cu pacientul meu. Venise anume de la Bucuresti la Iasi sa-l vada. Ne-a spus ca se pregateste sa plece in Spania si a vorbit atat de inflacarat despre ceea ce socotea ca e datoria lui, incat m-am indragostit de el, fara sa-mi dau seama. Da, cred ca a fost o imensa admiratie, la inceput.
- Si daca intr-o zi vei admira pe altcineva, Lis ?
- Cand o admiratie este atat de puternica incat se transforma in iubire, atunci te leaga zdravan.
- Sau te amesteste, am spus cu gandul la Stefan.
- Eu sunt lucida.
- Si fericita, Lis ?
- Da, fericita.
- Si Octav ?
- Vezi, pentru el fericirea trebuie sa apartina lumii intregi ca sa aiba si el dreptul la o particica. Jacquot e din aceeasi plamada.
- Prea altruisti.
- De ce ? Se simt raspunzatori pentru tot ce e nedreptate. Ne-am invatat cu egoismul societatii in care traim. Acum stiu ca in toate neintelegerile dintre mine si Octav el avea dreptate, nu eu.
- Si cum v-ati intalnit in orasul asta imens ?
- La o gazeta, o fituica a emigrantilor. Speram sa gasesc ceva de lucru acolo. Lui Octav i-am spus ca n-am nevoie de bani, ca familia prietenului lui, bolnavul pe care l-am ingrijit, m-a rasplatit generos, dar ca as vrea sa fac practica la masina de scris. Bineinteles, nu trebuia sa stie ca n-am unde sa dorm, nici ce sa mananc. In seara aceea am ramas ultima la gazeta. In cele urmatoare, la fel. Dupa ce plecau toti, imi spalam la cuveta lucrurile de pe mine, le puneam la uscat pe calorifer, ma culcam pe un birou, cu capul pe un vraf de ziare, si ma inveleam cu haina.
- Si ce mancai ?
- Pe la zece le aduceam baietilor cornuri sau pateuri de la bistroul din apropiere, si atunci, bineinteles, mancam cu ei. Tot eu la faceam cafeaua pe masina de spirt. Si asa, cu un pateu, cu un corn, cu o cafea, am rezistat zele zile. Intr-o seara, Octav, care-si uitase niste note, s-a intors la gazeta si a inteles totul dintr-o privire.
- Ei, cum te aperi ? m-a intrebat.
- Mi-e foame ! a fost tot ce am putut sa raspund. M-a dus in hale, mi-a dat une soupe à l’ oignon gratinée ( o supa de ceapa prajita ) si am ramas impreuna ... Nu stiu ce mi-a venit a doua zi sa-l intreb daca ma iubeste. Nu mi-a raspuns. In zilele urmatoare, la fel : eu il intrebam, si el tacea. Avea oroare de intrebarea asta, si eu nu-mi dadeam seama. Pana cand picatura a depasit paharul. Parul i s-a zburlit ca la arici, si ochii i-au devenit fosforescenti ca la pisici noaptea.
- Ce sunt eu, margareta ? a strigat. Vrei sa-mi smulgi petalele, « mult, putin, cu pasiune, de loc « ... Traim momente cand n-avem voie sa fim superficiali. Esti o femeiusca, un moft, un moft apodictic ...
Cat farmec si haz avea Lisandra imitandu-l pe Octav !
- Tot ce am inteles, Mirona, e ca nu ma iubeste. Eram sigura ca oamenii astia nici nu stiu sa iubeasca. Furioasa, nefericita, hotarata sa nu-l mai vad niciodata, am fugit. Credeam ca o sa vie dupa mine. Intorceam capul, sigura ca am sa-l vad. Da de unde ? ! Am mers si am tot mers, pana am ajuns in gradina Luxemburg. Acolo m-a gasit Gian. Si deodata, amintindu-si parca de ceva foarte importanta : Spune, Mirona, ce inseamna „ apodictic „ ?
Cum sa descriu ochii rotunzi, luciosi ai Lisandrei, pupilele, care se dilatau, se intindeau, ca niste pete de cerneala, si nasul prea mare, cu narile in vant, si cei cativa pistrui care intrebau ce-nseamna apodictic ?
Incercam sa-i explic, cand au intrat Jacquot, Octav si Gian.
- Am venit cu un camion, glumi Jacquot, bine dispus. Ce incarcam ?
- Tot, afara de hartoagele astea, am spus aratand masa plina de hartii si caiete.
- Si despre ce scrii ? ma intreba Octav.
- E un roman de dragoste, raspunse Gian in locul meu, cam agresiv.
- Oh, romanele astea de dragoste ... Ce narcotic pentru adormirea constiintelor, turnul de fildes, ce mijloc savant pentru a neutraliza fortele combative ale scriitorilor !
- Si atunci, orice roman trebuie sa fie politic ? am intrebat cu ironie.
- Orice roman poate sa ajute sau sa franeze progresul, spuse Jacquot.
- Dar o carte confesionala ?
- Depinde de pe ce pozitii se face confesiunea, veni prompt raspunsul. »
( - extras din Cartea Mironei de Cella Serghi )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu