“ Discutiile in jurul plecarii mele au inceput in preajma bacalaureatului. Mama sustinea dorinta mea de a pleca la Paris cu conditia sa urmez Conservatorul. Nu stiu de ce credea ca as putea sa ajung o mare pianista. Tata voia sa-mi iau licenta in Drept.
- Cui am sa las biblioteca juridica, clientela, biroul ? Peste trei ani o trimit sa-si ia doctoratul la Paris. Dar deocamdata sa se inscrie la Universitate, aici.
- La Universitate ? protesta cu oroare tanti Marie. Si dupa cursuri sa umble hai-hui cu studentii in cafenele si carciumi, sa discute despre razboiul din Abisinia ? Nu vezi ca a innebunit tineretul ?
- La Paris nu sunt cafenele si carciumi ? intreba tata.
- Acolo e altceva ... nu te stie nimeni ...
- Treaba ei. Cum o sa-si astearna, asa o sa doarma, ii tinea isonul Neneea.
Dar mama, solemna :
- Acum asa e moda. Vad ca si alte fete de familie buna ...
Urma o insirare de nume rasunatoare, cu care de altfel n-aveam relatii, dar se vede ca surorile se simteau indreptatite sa aiba si credeau ca imitandu-le se apropie intrucatva de ele.
Ultimul cuvant l-a avut, ca de obicei, batrana Catian.
- Ii dau eu bani sa dea cu nasul prin strainatatile alea si sa se potoleasca. Sa plece repede si sa se intoarca degraba, ca vreau s-o marit ...
Itinerariul meu pana la Paris, prin Italia, fusese notat in cele mai mici amanunte. Aveam inseamnata pana si clipa cand trebuia sa privesc pe fereastra ca sa vad un peisaj care ii placuse mamei in calatoria de nunta sau tatei cand era insurat cu Lavinia, lui tanti Marie, care a calatorit si ea pana in Elvetia, unde trebuia sa aiba loc o intalnire cu un doctor dentist, “ o vedere “. ( Pana a ajuns acolo, dentistul s-a logodit cu alta, iar tanti Marie, jignita, nu s-a mai maritat. )
Acest itinerariu, tocmai fiindca era atat de amanuntit indicat, ma scotea din sarite. De o parte si de alta a drumului mi se parea ca vad gratiile vietii mele si nu stiam cum as face sa ajung la Viena, sa raman macar cateva zile, s-o vad pe Trude. Dar ultima data cand batista mamei a fâlfâit, alba, in zare, am inteles ca nu-i un semn de pace, ci tot o amenintare : “ Baga de seama .... stii ca n-ai voie ... “
Trenul alerga grabit, vrand parca sa puna o distanta din ce in ce mai mare intre mine si casa batranei Catian. Campul galben si nelinistit de apropierea furtunii parea o panza de Van Gogh. Pe geam, langa mainile mele, am vazut niste maini enorme, cum sunt acele manusi, ghete sau creioane de reclama. Curioasa, am ridicat capul sa vad cui apartin. Era neobisnuit de inalt barbatul care privea pe fereastra. Mi-am apropiat mainile de ale lui, ca sa vad daca sunt de doua ori mai mari decat ale mele.
- Sunt exact de doua ori mai mari !
O voce guturala, cunoscuta, calda, Stefan ...
Mi se parea ca ne cunoastem de mult, ca am dreptul sa-i spun pe nume, ca am toate drepturile ... Era prima data ca-i vedeam ochii de aproape, si totusi, parca as fi fost de cand lumea indragostita de privirea aceea albastra, rece si stranie, de vocea lui putin ragusita, dar calda. M-a intrebat unde plec.
- La Paris, am raspuns cu un fel de mandrie, care l-a facut sa zambeasca.
- Adevarat ?
Parea mirat.
- Singura ?
Mi-am indreptat umerii, ca sa par mai inalta.
- Tata vrea sa fac Dreptul, mama – Conservatorul ...
- Si dumneata ?
- Eu vreau sa scriu un roman.
- Adevarat ?
Gura i s-a strans, ca si cand ar fi vorbit unui copil. Mi se parea ca ma masoara putin zeflemitor, la fel ca in ziua cand Marta, prezentandu-ne, spusese despre mine : “ O viitoare romanciera “.
- Si cati ani aveti, domnisoara ?
- Aproape douazeci ...
- Nu se poate !
- De ce ? Par mai mica ?
- O sa mai cresteti.
- Nu mai sunt sanse ...
- S-au mai vazut totusi cazuri ...
- Sunteti medic, pe cate stiu.
- Da.
- De copii ?
- Nu, de femei.
Am rosit, si la gandul ca rosesc am rosit si mai tare.
Mai tarziu, in vagonul-restaurant, mi-a spus ca nu se poate impaca cu gandul ca plec singura in strainatate.
- Mi-ar placea sa te intorci acasa. Sa te stiu langa mama ...
- Daca ati cunoaste-o pe mama ! ...
A zambit amuzat. Apoi, dupa un pahar de vin :
- Parca ai fi un carbune sub care mocneste focul. Uite, obrajii au inceput sa se incinga. Spune, cand erai mica aveai parul blond ? Numai o data, in Suedia, am vazut nuanta asta inchisa, cenusie. Stii ca gura nu se poriveste cu parul si cu ochii ? Ai un ten de creola si o gura de fetita blonda ; parca ar fi doua petale roz, dezorientate. Imi place ca nu te fardezi.
In ameteala vinului, in atingerea dintre privirea lui si a mea, am simtit cum ma dezleg de acea veche tortura care-mi intepenise voia buna timp de zece ani.
Aveam noua ani cand, in Cismigiu, langa un mic restaurant in forma de trunchi de copac, despre care imi placea sa cred ca fusese candva copac adevarat si ca se adaposteau in scorbura lui familii de pitici, s-au oprit doua doamne, care au intrebat-o pe Fräulein daca sunt fetita doamnei Runcu. Apoi le-am auzit : Elle est presque laide, la petite. Oui, c’est dommage, elle ressemble à son père ... ( E mai curand uratica, mititica. Da, pacat, seamana cu tatal ei ... ). Si s-au indepartat linistite. Una rasucea pe umar o umbreluta albastra, cealalta tragea dupa dansa un caine pekinez. In urma lor a ramas o dârã de pafrum. Eu am ramas fara incredere in mine.
- De ce ai plecat de acasa, micuta mea Mirona ?
Duceam mereu la gura paharul cu vin, ca sa-l pot privi in ochi fara sfiala. Ii auzeam vocea guturala, calda : “ Micuta mea Mirona ... “ Trenul fugea. Stefan imi punea o mie de intrebari despre familia mea.
Ce curios mi se parea ca n-auzise nici de avocatul Runcu, nici de Catrina Catian ! Credeam ca toata lumea ii cunoaste.
- De ce am plecat ? Dar n-am plecat, am fugit ... De cine ? De casa batranei ... E o casa imbracata toata in iedera, ferestrele sunt inguste, inauntru miroase a naftalina si a mucegai. In sufragerie, intre fotoliul de catifea rosie si godinul cu usi de nichel si manere de portelan, se aflã o lada. In lada asta, cautand o scrisoare, am gasit o fotografie decolorata : o fata, in costum de tiganca si salba la gat. Are o talie de viespe. Fotografia poarta o data care nu se mai desluseste ..
- Semeni cu fata din fotografie, sunt sigur.
- Da ... se zice ca seman cu bunica mea, Fana ...
- Si ce-ai mai gasit in lada ?
- O intreaga viata de care nu stiam nimic. Tot felul de oameni – se pae oameni de vaza – ii scriau bunicului, incepand cu “ Draga Jorj “. De cand a murit, mama si matusile mele au inceput sa-si umfle narile si sa priveasca miop printre gene : “ Papa a fost cineva “, “ Papa dadea dejunuri la Capsa “, “ Papa ... “
Nu i-am spus lui Stefan ca acasa se numarau cartofii, se cantarea zarzavatul, si dupa ce se trageau cateva farfurii pentru “ sufragerie “ se inmultea restul cu apa pentru slugi. Si nu i-am vorbit de Lavinia, prima nevasta a tatalui meu, nici de Mitzi, secretara cu care traia.
- Halatul lui tanti Marie atarna in fata patului meu. Era legat in talie cu un snur, si manecile largi parca se balabaneau ; noaptea capata cap de mort, palarie cu boruri enorme si orbite fara ochi, buze groase, cascate, care ranjeau. Neneea, sora cea mai mica a mamei, incearca noaptea usile ca sa se incredinteze ca sunt incuiate. Cand clanta se misca, ma speriam grozav, fiindca sotul matusii Neneea e internat intr-o casa de nebuni si ne era frica sa nu fuga si sa ne pomenim cu el. Mama iubeste soarecii. Le pregateste seara un lighean cu apa in mijlocul odaii, “ sa aiba ce sa bea daca s-ar intampla sa le fie sete, saracii ... “
Stefan asculta atent.
- Parca te vad in atelierul Martei. Cand mi-a spus : “ o viitoare romanciera “, mi-am amintit prima poezie pe care am invatat-o cand eram la gradinita : Ich bin der kleine Gerngross, / Vier Jahre alt und ein halbes bloss. ( Eu sunt omuletul care vrea sa fie barbat, / Am patru ani si inca o jumatate in curand ) E vorba de un baietel care ia palaria tatalui si se crede domn. Acum, te vad cu alti ochi. Si totusi ... e greu sa incepi de-a dreptul cu un roman. “
( - extras din romanul “ Cartea Mironei “, de Cella Serghi )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu