“ – Tata e fiul unui librar din Meaux, un mic orasel de langa Paris. Asa a inceput Gian sa-si depene povestea. Mama e catolica, tata protestant. Parintii lor au fost impotriva acestei casatorii. Indragostitii s-au cununat romantic, pe vapor, in drum spre Argentina. Tata avea la Buenos-Aires un unchi bogat, antreprenor, care l-a angajat pe santierele lui. Cand unchiul a murit, eu aveam patru ani. Giulia cinci. Atunci ne-am mutat in casa unei doamne care avea un apartament de inchiriat. O doamna in doliu. Tata s-a oprit in prag cand a vazut-o si n-a mai putut sa scoata un cuvant.
- Era asa de frumoasa ?
- Nu si-a dat seama daca era frumoasa. O neliniste vie s-a raspandit in toata fiinta lui, sentimentul ca soarta i se hotaraste atunci, peste voia lui, ca destinul i-a purtat pasii, i-a deschis usa ... Cel putin asa pretinde ...
- Era tanara ?
- Se pare ca nu chiar in prima tinerete si totusi o infatisare zvelta, de fata, ochi verzi, de pisica. Ii murise barbatul. Dar despre el, despre ea insasi nu-i placea sa vorbeasca. N-avea pe nimeni, nu se ducea nicaieri, si totusi nu se plictisea niciodata. Fluiera uimitor de frumos si povestea intamplari dintr-o tara indepartata. Parca citea dintr-o carte, si basmul nu se sfarsea ; era colorat si din franturi care se legau intre ele. La urma spunea : “ Sunt nascocirile mele “. Cand tata o intreba de ce nu le asterne pe hartie, radea. “ Cred ca nici nu mai stiu sa scriu. E atata vreme de cand n-am scris, ca am uitat. N-am mai scris de cand eram mica. “ Uneori se incapatana sa taca, dar prezenta ei era catifelata, vie, ca a unei pisici.
- Si cum se numea tara aceea indepartata ?
- Tocmai aici se incurca, si se incurcã si astazi. S-a nascut undeva in Muntii Pindului, a trait cativa ani la Constantinopole, apoi in Bulgaria, Serbia, Italia. De altminteri, are oroare de precizari. Sau rade de se prapadeste, sau tace cand nu-i convine sa raspunda.
- Ce limba vorbeste ?
- Multe, si toate cu accent strain. Dar n-as putea preciza ce fel de accent. In tot cazul, are fantezie si haz. Tata a fost parca vrajit, dar si mama la inceput. Despre acest inceput imi amintesc foarte vag. Tiu minte ca amandoua il asteptau pe tata cu aceeasi nerabdare. Fany conducea mica pensiune – mai avea doi chiriasi – si lua masa cu noi. Mama era bosumflata si n-avea pofta de mancare, pe cand ea ciugulea cu placere din toate bucatele si se minuna de fiecare in part. Era, si asa a ramas, o femeie fara astampar. Are o voce de alto, canta bucati pe care nu le poate repeta. Stie sa realizeze ploaia, furtuna, o dimineata insorita, un amurg linistit, se acompaniaza la pian singura, fara sa fi luat lectii de pian. Cel putin asa spune.
- Cum a ajuns in Argentina ?
- Sotul ei facea comert cu fructe exotice. Calatorea mult. A murit subit, in Argentina.
- Fara sa-i lase nimic ?
- Ba da. Dar a bagat banii in tot felul de combinatii nereusite. I-a ramas numai casa. Mama si-a dat seama intr-o buna zi de legatura dintre Fany si tata. Dar era obosita, n-avea destula energie sa lupte si era prea singura in orasul acela prea mare. Fany era indemanatica, iesea din toate incurcaturile casnice cu abilitatea unui scamator. Mama nu se putea lipsi de ajutorul ei. Avea grija de mine, ma adora. Giulia era pentru ea o jucarie. Pe cand mama, bolnava mereu, cel putin asa se credea, se descurca greu. Din aceasta epoca mi-l amintesc pe tata nervos, incruntat, sau jucand sah cu mine, pe covorul gros, cu patrate albe si negre ...
Despre toate cate mi le-a povestit Gian, despre casa din Buenos-Aires si despre sora lui, Giulia, as mai avea multe pagini de scris, dar sunt obosita. As vrea sa las tocul, dar casa noastra, casa batranei Catian, vine spre mine, perete cu perete, ungher cu ungher, cu lumina ei filtrata, cu mirosul ei vag de naftalina. Aud pasii batranei Catian, zanganitul cheilor ei, fasaitul rochiilor matusilor mele, vad strecurandu-se umbra Fanei si caut sa imaginez continutul scrisorii de care mi-a vorbit bunicul. Mai ales Fana, legendara Fana, apare asa cum mi-am inchipuit-o mereu : in rochia de mireasa a mamei, rochia pe care a furat-o si a brodat pe ea buchetele de flori. [ ... ] Era miezul noptii cand a disparut Fana ... [ ... ]
- Si traiesc tot timpul pe Coasta de Azur, la Monaco ? Sunt fericiti ?
- Ce poti sa stii ? Se cearta, deci se iubesc, zambi Gian ironic, amar.
[ ... ] februarie, 1937
Cred ca in dorinta de a o uita pe Lisandra sau de a ma ajuta sa-l uit pe Stefan, Gian ma plimba peste tot, si nu mi-as fi dat seama cum a trecut vremea daca intr-o scrisoare pe care a primit-o de la sora lui din Elvetia n-as fi citit aceste cuvinte : “ ... In toate scrisorile imi vorbesti de Mirona. Pe Ile Saint Louis te-ai plimbat cu Mirona. I-ai aratat Mironei Notre Dame-ul in apusul soarelui, Sacré-Coeur-ul in lumina lunii. La Lapin Agil ai fost cu Mirona, la Cabane Cubaine ai dansat cu Mirona, expozitia ai vazut-o de cinci ori cu Mirona. Si nu mai mananci decat la restaurantul romanesc, bineinteles cu Mirona. “
Desigur ca nici Giulia, acolo unde se afla, in Elvetia, in sanatoriu la Davos, nici lumea care ne intalnea nu-si puteau inchipui ca Gian e indragostit de Lis. Banuiam ca si interesul cu care urmarea evenimentele din Spania era tot in legatura cu ea.
- Stii, Mirona, am auzit la radio ca grupul român de artilerie a distrus o baterie inamica, a aruncat in aer un depozit de munitii, a distrus cuiburi de mitraliera, a respins atacul fascist ...
Limbajul lui Gian seamana din zi in zi mai mult cu al clui Jacquot : “ Generalii, cu toate scolile si galoanele lor, inarmati pana-n dinti, sunt batuti de comandantii iesiti din popor, muncitori, tarani si intelectuali care n-au pus in viata lor mana pe arma “.
[ ... ]
- De cand esti la Paris, Marta ?
- De-o vesnicie. Si cu aceeasi indiferenta, preocupata de altceva : Cum iti place expozitia ?
- O gasesc prea decorativa.
- Dimpotriva, a luat prea mult de la clasici, e prea echilibrata, prea sincera.
- Ce inseamna prea sincera ?
Dar Marta isi oprise privirea asupra lui Gian, care tocmai se apropia.
- Frumos baiat !
I l-am prezentat.
- Toti banii expozitiei sunt pentru Spania, pentru republicani, imi spuse Gian incantat. Franta e democrata prin traditie ...
- Si burgheza tot prin traditie, surase Marta sceptic. Apoi, prinsa in discutia cu prietenii ei, se grabi sa-mi ceara adresa.
- Am sa trec sa te vad ...
De teama ca as putea s-o pierd in imensul oras, am intrebat-o la randul meu unde locuieste.
- Intr-o pestera. Vino, Mirona, sa vezi ultimele locuinte lacustre ...
Un cartier cu case darapanate, copii desculti, slabi si murdari. Soarele cadea necrutator peste mizeria strazilor. Pe Marta am gasit-o in fata unui sevalet in pragul casei. In jurul ei, o droaie de copii din vecini cascau gura.
- O, Mirona, ce curaj sa ajungi aici ! Inauntru n-am pic de lumina, ai sa vezi. Casa asta trebuie daramata pentru insalubritate. Dar proprietarul profita sa mai ciupeasca ceva. Chiria a intr-adevar foarte mica. Nu sunt multi nebuni care sa stea in conditiile astea, ce zici ? Si asta n-ar fi nimic, dar ma hranesc cu stridii stricate.
- De ce stricate ?
- E un negustor pe aici care nu se indura sa le arunce si le vinde pe mai nimic, dar “ mai nimic “ inseamna ca totusi mai scoate ceva.
- Dupa cate stiu, ai avut o expozitie la Bucuresti, am spus uluita de infatisarea pe care o lua mizeria in “ orasul luminii “.
- Da, a fost un succes, adica s-au gasit cativa snobi care sa pretinda ca inteleg ceva. Dar stii, sala, ramele, publicitatea, datoriile vechi .... si “ succesul “ a fost mancat cat ai zice peste. La noi nu se poate trai din pictura, Mirona, ce sa mai discutam ? !
- Dar aici ?
- Aceeasi jungla. Cu legi mai aspre.
Cand am intrat inauntru, am ramas inmarmurita.
- Uite, tavanul e gaurit. Noaptea, cand ploua, picaturile ma trezesc din somn. Ziua, daca n-as lasa usa deschisa, ar fi intuneric bezna. Ferestrele sunt batute in scanduri, dupa cum vezi.
Era un aspect al Parisului pe care nu-l banuisem.
- Si nu gasesti altceva ?
- Deocamdata, umblu prin cafenele si fac schite, caricaturi. Asa i-am cunoscut pe baietii pe care ti i-am prezentat la expozitie. N-ai vazut ce atenta eram cu ei ? M-au invitat la masa la Prunier. In sfarsit, am mancat pe saturate. Pacat ca pleaca in Spania.
- In Spania ?
- Sunt “ gardisti “. Guvernul român, bineinteles neoficial, in surdina, stipendiaza Garda de Fier. O miscare fascista.
- Si se duc pentru bani ?
- Tampiti. De obicei, cand ti se cere punga sau viata, dai punga ... Stii ce mi-au spus ? “ Daca nu faci un compromis, unul serios, esti obligat sa traiesti din nenumarate gainarii toata viata. “
- Sper ca nu te-au convins.
- Eu nu fac politica, Mirona, eu fac portrete. Apropo, inainte de plecare mi-a pozat Stefan. Mi-a spus ca te-a intalnit in tren ...
Am simtit ca-mi ard obrajii si ma temeam sa nu-mi tremure vocea.
- A scris reportaje despre razboiul din Spania, cu material cules in Italia ... zambi Marta ironica.
- E totusi un om de stanga, pe cat am putut sa-mi dau seama.
- Da, dar nevasta lui are o mosioara, care-l trage un pic spre dreapta ... Ce-i, Mirona, ti-e frig ?
- S-a innourat.
- Hai sa mergem undeva, intr-o cafenea, sa ne incalzim. Aici, cu lampa asta de gaz, e lugubru. Si cand incepe, vantul bate in tabla acoperisului ca intr-o toba uriasa. Am sa-ti arat un autoportret. Eu, cu o toba gigantica in cap si zeci de maini, batand cu betele in toba. Ce-i de neintele intr-un astfel de tablou ? Uita-te si tu la incaperea asta ! Cum e : realista, sau suprarealista ?
- Nu mi-as fi putut inchipui ca exista la Paris locuinte fara lumina electrica.
- De toate exista la Paris, Mirona. «
( - extras din « Cartea Mironei « , de Cella Serghi )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu