In legatura cu starea agentica, Milgram afirma raspicat : “ Cititorul nu trebuie sa vada in aceasta expresie o terminologie pe care i-o impun in mod arbitrar, ci cheia de bolta a analizei mele ‘ ( Milgram, 1974 b, p. 167 ). Vom cerceta, in capitolul urmator, suportul empiric de care se bucura acest concept.
Deocamdata, mentionam doua articole care l-au luat drept fundament al demersului empiric :
Sonja Hunt ( 1979 ) a incercat sa trateze hipnoza ca o conduita de obedienta. “ Situatia hipnotica, scrie autoarea engleza, are certe asemanari cu alte situatii sociale ce presupun interactiuni intre un actor dominant, si un actor subordonat “ ( Hunt, 1979, p. 21 ). Ca atare, ea cauta dovezi in sprijinul ideii ca hipnoza consta in a asculta ordinele unei autoritati, intr-o situatie legitima, si izbuteste sa arate, de exemplu, ca prezenta unui complice instruit sa refuze instructiunile psihologului care induce hipnoza, il face pe subiect mai putin cooperant.
Asadar, modelul care afiseaza independenta, influenteaza susceptibilitatea la hipnoza a subiectului.
Hipnoza este privita ca o stare agentica, in care subiectul renunta la autonomie, in favoarea hipnotizatorului. Responsabilitatea pentru actele sale ii apartine, de asemenea, acestuia.
Desi foloseste conceptul stare agentica, Mika Haritos–Fatouros ( 1988 ) trebuie considerat ca apartinand grupului autorilor care il contesta partial, si il completeaza pe Milgram.
In studiul sau, intalnim o analiza pertinenta a procedurilor prin care, in timpul dictaturii din Grecia ( 1967 – 1974 ), soldati obisnuiti erau transformati in tortionari pusi in slujba regimului.
Haritos-Fatouros se indoieste de temeinicia concluziilor lui Milgram, potrivit carora, starea agentica ar depinde numai de conditiile antecedente, si de factorii de mentinere. Psihologul grec argumenteaza ca starea agentica, in cazul militarilor tortionari, nu se poate obtine decat printr-o selectie atenta, o aplicare sistematica a unor procedee de invatare, si o elaborare subtila a unor legaturi trainice, intre subiect si autoritate.
Pentru a extinde analiza teoretica a obedientei, in afara conceptului de stare agentica, Milgram propune conceptul tensiune ( strain ). De fapt, termenul de tensiune se dovedeste foarte util in explicarea nonobedientei.
“ In principiu, afirma autorul, exista riscul tensiunii, de fiecare data cand o entitate capabila sa functioneze in maniera independenta, este introdusa intr-o ierarhie “ ( Milgram, 1974 b, p. 190 ).
Cele doua concepte fundamentale se afla in stransa legatura : tensiunea incercata de subiect este un indicator pentru instalarea incompleta a starii agentice.
Milgram examineaza sursele de tensiune ( strigatele de durere ale victimei, amenintarile ei cu razbunarea, retinerea naturala de a-i face rau celuilalt in mod gratuit, etc. ), precum si factorii care reduc tensiunea ( generatorul de socuri electrice, ca aparat ce creeaza posibilitatea utilizarii impersonale si precise, constituie un astfel de factor ).
Nonobedienta reprezinta un mijloc eficient, - dar, cum am vazut, aflat la indemana unui numar relativ mic de subiecti, - de a reduce tensiunea.
In incheierea analizei teoretice a obedientei, Milgram cauta sa refuteze ipoteza agresivitatii.
Conform acesteia, subiectii din experimentele sale administreaza socuri foarte intense, nu pentru ca ar manifesta obedienta fata de experimentator, ci pentru ca au gasit un prilej adecvat de a-si exterioriza tendintele agresive. Experimentul ar fi un cadru care ar favoriza dezinhibarea si exprimarea impulsurilor ostile. Autorul american nu ar fi pus in evidenta efectele obedientei, ci ale agresivitatii subiectilor.
Se cuvine mentionat ca deceniul sapte reprezinta un interval in care au inflorit studiile asupra agresivitatii.
In anul 1961, practic o data cu Milgram, Arnold Buss a folosit administrarea de socuri electrice pentru masurarea agresivitatii subiectilor ( vezi Buss, 1963 ). Milgram a recunoscut aceasta simultaneitate ( Milgran, 1963 ), dar a tinut intotdeauna sa precizeze ca aparatul folosit de el, desi foarte asemanator cu al lui Buss, a fost destinat, exclusiv studierii obedientei.
Buss, ca si alti psihologi din acest domeniu, a cercetat alegerea socului de catre subiect, in functie de anumite conditii antecedente pe care le manipula ( de pilda, complicele care suporta socurile aplicate de subiect, ii provocase mai inainte acestuia o frustrare ).
Cat despre ipoteza agresivitatii, aceasta a fost, de fapt, respinsa in experimentul 11 ( expus succint si de noi ). In acest experiment, subiectilor li se ofera posibilitatea de a alege ei insisi, intensitatea socurilor. Un singur subiect din 40, ajunge sa aplice socul maxim, ceea ce inseamna ca, in lipsa presiunilor exercitate de autoritate, subiectii nu se dovedesc agresivi.
Aceeasi cale de demonstratie au ales-o si alti cercetatori. Mantell ( 1971 ), de exemplu, a realizat una dintre cele mai cunoscute replici ale cercetarii lui Milgram, cu atat mai valoroasa, cu cat subiectii sunt germani – ne amintim ca unul din scopurile initiale ale psihologului american a fost de a explica obedienta germanilor din timpul regimului nazist.
Rezultatele lui Mantell merita retinute : in experimentul standard, corespunzand experimentului 1 al lui Milgram, proportia subiectilor obedienti este de 85 % ( fata de 65 % in lotul american ). Discutam aici acest studiu, intrucat Mantell a inclus si o conditie de “ nonpresiune “, in care, la fel ca in experimentul 11 al lui Milgram, subiectilor nu li se mai ordona sa administreze socuri tot mai violente, ci erau lasati sa decida ei insisi intensitatea. In acest caz, 7 % dintre subiecti au administrat toate cele 30 de socuri. In comparatie cu 85 % din conditia standard, diferenta este absolut semnificativa, si probeaza lipsa de fundament a ipotezei agresivitatii.
Datele lui Kilham si Mann ( 1974 ) si Shanab si Yahya ( 1978 ) au permis, in egala masura, respingerea acestei ipoteze.
Milgram consemneaza intemeiat : “ Faptul de a aplica pedepse dureroase victimei, nu vine din pulsiunile distructive ale participantior, ci din integrarea lor intr-o structura sociala, pe care sunt incapabili sa o paraseasca “ ( Milgram, 1974 b, p. 206 ).
Este curios faptul ca, autorul american nu a facut apel la taxonomia tipurilor de putere realizata de French si Raven ( 1959 ; vezi si Collins si Raven, 1969 ; Raven si Kruglanski, 1970 ) pentru a explica obedienta.
Cu siguranta, o analiza aprofundata, in termeni de putere, ar fi contribuit semnificativ la elucidarea unor aspecte ale experimentului sau.
Leonard Bickman ( 1974 ), de pilda, a invocat acest cadru teoretic pentru a intelege functionarea autoritatilor in situatiile cotidiene.
El s-a straduit sa determine, care tip de putere dintre cele sase descrise de autorii mentionati – 1. puterea de recompensare, 2. puterea coercitiva, 3. puterea legitima, 4. puterea referentiala, 5. puterea experta, 6. puterea informationala – se afla la baza impactului autoritatilor.
Nu putem decat sa fim de acord cu rationamentul lui experimental : o modalitatea de a patrunde natura autoritatii, este de a-i examina eficacitatea in alte domenii, decat in domeniile in care opereaza de obicei.
Faptul ca un medic nu ne poate determina sa ne dezbracam, in alte imprejurari, decat in cele in care el ne examineaza in cabinetul sau, spune multe lucruri despre autoritatea sa.
Bickman a studiat influenta exercitata de persoanele imbracate in uniforme, pornind de la ideea ca uniforma simbolizeaza autoritatea.
( I ) Intr-un prim experiment, el a folosit trei surse de influenta :
- un politist,
- un laptar – purtand o uniforma specifica acestei profesii ;
- un complice, imbracat in haine civile.
Fiecare dintre cei trei, cerea subiectilor intalniti pe o strada din New York, sa care o sacosa de hartie, aflata pe trotuar.
Daca subiectul ezita, sursa de influenta adauga ca are dureri de spate. Subiectul era considerat obedient, daca ridica unui numar relativ mic sacosa.
Bickman a constatat, asa cum se astepta, ca subiectii abordati de complicele-politist aveau un comportament mai obedient ( 38 % ), decat in cazul ordinului dat de laptar ( 14 % ) si de civil ( 19 % ).
Laptarul exercita o influenta foarte slaba, in ciuda faptului ca el poarta uniformã. De fapt, exista uniforme care indica statusul inferior al persoanei.
( II ) In al doilea experiment realizat de psihologul american, civilul ori politistul le ordona subiectilor, sa dea o moneda cuiva care incerca sa isi parcheze masina langa trotuar.
( a ) In conditia de supraveghere, sursa de influenta ramanea langa subiect, pana ce subiectul dadea moneda, ori refuza sa o dea.
( b ) In conditia de nonsupraveghere, sursa rostea ordinul, apoi disparea dupa coltul strazii.
( b ) Rezultatele pentru ultima conditie sunt elocvente : dintre subiectii confruntati cu autoritatea in uniforma, 92 % indeplineau ordinul, in vreme ce numai 42 % dintre subiectii care intalnisera persoana civila, cedau moneda.
( a ) In conditia de supraveghere, ratele obedientei sunt de 75 %, respectiv 50 %.
Prin urmare, puterea politistului nu a fost afectata semnificativ de manipularea supravegherii.
In urma unei analize logice a puterii sociale, care a presupus compararea puterii de ( 1 ) recompensare a politistului, cu puterea lui de ( 2 ) coercitie, si cu puterea lui ( 3 ) legitima – primele doua tipuri de putere sunt conditionate de supraveghere, Bickman a tras concluzia ca autoritatile exercita influenta, in virtutea puterii lor legitime.
Acest tip de putere sociala este definit, de obicei, in termeni de roluri sau pozitii sociale, din care persoana are dreptul de a prescrie comportamente intr-un domeniu specific.
( - extras din Psihologia influentei sociale, prof.univ.dr. Stefan Boncu, Univ.Al.I. Cuza, Ed. Polirom, Iasi, 2002 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu