Corelate de personalitate ale obedientei
Milgram n-a urmarit sa puna in evidenta felul in care obedienta depinde de personalitatea subiectului, desi, evident, aceasta este o chestiune incitanta.
In perioada clasica, programul de cercetare al psihologiei sociale excludea variabilele de personalitate, ca determinanti ai comportamentului.
Milgram, prin crezul lui situational, este prototipul psihologului social. Iata ce scrie la sfarsitul celei mai importante carti pe care a publicat-o : « Dispozitia pe care o persoana o aduce in experiment este, probabil, o cauza mai putin importanta a comportamentului ei, decat cred multi cititori. Psihologia sociala a acestui secol a relevat ca, adesea, nu genul de persoana care este un individ, stabileste felul in care el va actiona, ci tipul de situatie in care el se gaseste “ ( Milgram, 1974, p. 205 ).
Totusi, bogatia de date aflate la dispozitia sa, i-au ingaduit lui Milgram sa formuleze cateva observatii, cu privire la legatura dintre caracteristicile personale ale subiectilor, si gradul lor de obedienta.
Astfel, autorul american a aratat ca, sunt mai obedienti credinciosii catolici, decat aceia apartinand altor grupuri religioase, ca cei cu meserii axate pe relatia cu semenii – medici, profesori, judecatori – sunt mai independenti, ca barbatii cu un serviciu militar indelungat se dovedesc deosebit de obedienti.
Pe asistentul lui Milgram, din perioada in care au fost efectuate experimentele, Alan Elms, nu l-au satisfacut astfel de concluzii vagi, bazate pe corelatii neconvingatoare.
Psiholog social mai putin ortodox decat maestrul sau, acesta nutrea dorinta de a trasa un profil de personalitate al individului obedient.
Era, in acelasi timp, intrigat de atitudinea celor independenti, si simtea ca felul in care se comporta in experiment, nu putea sa nu fie determinat de trasaturile individuale.
Elms le-a aplicat unor subiecti de-ai lui Milgram ( 20 de obedienti, si 20 de independenti ), ceea ce s-a numit Minnesota Multiphasic Personality Inventory , dar tot ce a gasit, a fost o diferenta semnificativa intre cele doua grupuri, pe dimensiunea “ responsabilitate sociala “, in sensul ipotezei firesti : non-obedientii au obtinut scoruri mai mari ( Elms si Milgram, 1966 ).
Descoperirea nu are mare valoare, caci indivizii cu scoruri superioare pe aceasta scala, sunt descrisi ca dependenti, increzatori, supusi, mai putin inclinati sa se razvrateasca.
Elms intrase, de fapt, intr-o fundatura. El a solicitat subiectilor sa ii spuna “ cel mai important lucru despre ei insisi “, dar, pe baza materialului verbal furnizat de acestia, i-a fost cu neputinta sa ii separe pe obedienti, de independenti.
In sfarsit, singura ipoteza confirmata in studiul din anul 1966, a fost aceea referitoare la apropierea dintre personalitatea obedienta si personalitatea autoritara.
Aplicarea scalei F, subiectilor lui Milgram dezvaluie, intr-adevar, autoritarismul obedientilor.
Personalitatea autoritara ( Adorno, Frenkel-Brunswick, Levinson si Stanford, 1950 ) corespunde tipului de individ care foloseste aparari represive, pentru a-si controla impulsurile sexuale si agresive, si care dezvolta pattern-uri de comportament conformist si conventional, in interactiunea sa cu ceilalti.
Persoanele autoritare adera la valorile clasei de mijloc, au nevoie sa se supuna unui lider puternic, sunt inclinate sa ii pedepseasca pe aceia care deviaza de la normele general acceptate, se arata foarte ostile fata de membrii out–group – urilor, accepta ideea razboiului, cred in forte fantastice, carora le transfera responsabilitatea pentru actele lor, gandesc in categorii rigide.
Ipoteza relatiei dintre obedienta si autoritarism s-a nascut firesc, in conditiile in care, in anii ‘ 60, volumul lui Adorno si al colaboratorilor sai, era unul dintre cele mai dezbatute din stiintele sociale.
In plus, ambele cercetari avusesera ca sursa de inspiratie ceea ce s-a intamplat in Germania nazista.
Elms ( 1972 ) a observat ca, lipsa de educatie ar putea sta la baza ambelor fenomene, a obedientei si autoritarismului, data fiind constatarea ca, persoanele mai putin educate sunt mai obediente, si ca tot ele au inclinatii autoritariste mai pronuntate.
Lawrence Kohlberg a fost atras de ideile lui Milgram, si a incercat sa identifice diferente intre dezvoltarea morala a obedientior, si aceea a independentilor.
Era, totodata, un prilej de a-si verifica propria conceptie asupra stadiilor dezvoltarii morale.
Kohlberg ( 1969 ; apud Blass, 1992 ) a lucrat cu subiectii lui Milgram, carora le-a prezentat, potrivit metodologiei lui generale, dileme morale.
El a constatat ca, independentii isi fundamentau deciziile pe principii morale generale, in vreme ce obedientii dovedeau ca se afla la un nivel mai coborat al dezvoltarii judecatii morale.
Milgram ( 1974 ) a apreciat eforturile colegului sau, dar s-a indoit ca, pe baza rezultatelor acestuia, se pot face predictii, cu privire la evolutia indivizilor in situatia tipica de obedienta.
Ipoteza ca, ostilitatea ar putea corela cu obedienta, este la fel de intuitiva ca si aceea referitoare la legatura dintre autoritarism si comportamentul obedient.
Kurt Haas ( 1966 ) s-a hotarat sa o testeze, initiind o cercetare relativ ecologica, in cadrul unor organizatii.
Iata rationamentul sau, care ignora perspectiva situationala a lui Milgram : “ Intrucat nu toti indivizii asculta de sugestiile distructive, caracteristicile personale distincte trebuie sa joace un rol important “ ( Haas, 1966, p. 32 ).
Subiectilor, 44 de manageri de nivel mediu, li s-a ordonat de catre conducerile companiilor, sa isi evalueze superiorii, si sa decida care dintre ei ar trebui concediati. Li s-au dat asigurari ca, se va tine seama de recomandarile lor.
Numai 6 dintre cei 44 de subiecti – autorul prefera sa vorbeasca de “ o septime “ – au manifestat obedienta in fata ordinelor conducerii, dar obedienta lor s-a aflat in stransa relatie cu ostilitatea, pe care Haas a masurat-o, cu ajutorul scalei lui Siegel ( 1956 ).
Pe baza acestor date, totusi putin relevante, autorul face ipoteza ca, subiectii obedienti ai lui Milgram, ar putea fi caracterizati de ostilitate inalta.
Sexul nu este, desigur, o trasatura de personalitate, dar este o variabila care tine de subiect, si nu de situatie.
Vom aminti de aceea, pe scurt, studiile ce au inclus apartenenta sexuala, ca un factor in designul experimental.
Shanab si Yahya ( 1977 ) nu au gasit diferente semnificative, intre sexe, in ceea ce priveste obedienta, chiar daca femeile au declarat intr-o mai mare masura ca, au pedepsit “ elevul “, pentru ca urmau un ordin ( fapt ce ar implica o obedienta crescuta ).
De asemenea, psihologii iordanieni au pus in evidenta o tensiune nervoasa mai mare in cazul femeilor, constatare pe care o facuse si Milgram.
Exista si un experiment, in care subiectii masculini s-au vadit mai obedienti decat subiectii de sex feminin : exprimentul lui Kilham si Mann ( 1974 ).
Neindoielnic, daca dorim sa studiem impactul variabilei sex, asupra obedientei, trebuie sa luam in calcul si alti factori – de pilda, sarcina.
In cartea din 1974, Milgram admitea ca, trasaturile de personalitate isi pun amprenta asupra obedientei individului, dar el observa ca dovezile acestei dependente, lipsesc.
Intr-adevar, intuim usor ca, diferentele de personalitate joaca un rol important in experimentele asupra obedientei. La urma urmei, ce altceva ar putea explica faptul ca, in situatii absolut identice, unii pedepsesc pana la capat, o victima fara aparare, iar altii arata o atitudine independenta si refuza sa continue ?
Totusi, determinarea personala a obedientei nu a fost demonstrata satisfacator.
Alan Elms scrie cu amaraciune, dar si cu umor : “ Milgram a construit o realitate care ii imparte pe oameni in functie de un comportament important ; eu am alcatuit un chestionar care parea ca realizeaza o diviziune similara. Dar, oricum am analizat raspunsurile la acest chestionar, obedientii n-au reiesit ca fiind diferiti de independenti. Asta nu m-ar fi deranjat prea mult, daca n-as fi stiut ca sunt realmente diferiti, la naiba ! “ ( Elms, 1972, pp. 135 – 136 ).
( extras din Psihologia influentei sociale, prof.univ.dr. Stefan Boncu, Univ. Al. I. Cuza, Iasi, Ed. Collegium Polirom, Iasi, 2002 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu