Limbajul
Limba :
Limbajul este functia de utilizare a limbii, in raporturile cu ceilalti oameni. Este o functie complexa, care presupune o indisolubila conlucrare a celorlalte functii, in special a functiilor intelectuale si motorii.
Intelegerea cuvintelor impune o perceptie clara, si antreneaza memoria semantica si gandirea, iar rostirea sau scrisul implica priceperi motorii foarte complexe, o conduita atenta si voluntara.
Vom vedea ca in limbaj sunt prezente si starile afective, influentand vorbirea, si transmitandu-se celorlalti.
De aceea, poate ar fi mai corect sa caracterizam limbajul, mai degraba ca o activitate, decat ca o functie, asa cum este si cazul gandirii.
( a ) Limba este o realitate supraindividuala, existand in afara oamenilor, consacrata in obiecte materiale, cum sunt : dictionarele, gramaticile, cartile.
Propriu-zis ea este o unealta, cu care noi actionam, nu asupra lucrurilor, ci asupra oamenilor.
Ca orice unealta, ea nu poate fi utilizata decat de o inteligenta.
La drept vorbind, exista si un sens foarte larg al termenului “ limba “ : totalitatea reactiilor, exprimand trairi psihice.
Putem vorbi de limba si limbaj, in cazul strigatelor, gesturilor, al mimicii multor animale.
Sensul propriu este insa :
Un ansamblu de semne, cu ajutorul carora comunica intre ei, oamenii dintr-o societate.
Limba este alcatuita dintr-un sistem de cuvinte gata constituit, un vocabular, si anumite reguli de imbinare a lor.
Limba propriu-zisa, cea naturala, este invatata de copil de la adulti, in experienta cotidiana.
Bazandu-se pe ea, specialistii au creat si limbi artificiale, pe care insa le numim in mod obisnuit “ limbaje artificiale “.
Avem astfel, o limba a matematicilor, un “ limbaj muzical “, un “ limbaj topografic “ ( utilizat la harti ), manevrarea calculatoarelor a creat numeroase limbaje : Fortran, Cobol, etc.
In legatura cu natura cuvintelor, trebuie sa precizam ca ele sunt semne. Spre deosebire de “ semnale “, care sunt stimuli anuntand o consecinta, o urmare ( tipatul unei rate salbatice anunta apropierea unui animal de prada, si alerteaza stolul ), semnul este un indiciu inlocuind ceva, un obiect, o fiinta, un fenomen, o actiune.
Inainte, ciobanii, nestiutori de carte, faceau cate o crestatura pe un lemn pentru fiecare oaie, adica le insemnau pe rãboj.
Fiecare cioplitura inlocuia o oaie, era un semn. Asa sunt si vorbele : semne ale unor realitati obiective sau subiective.
Termenul de “ simbol “ se utilizeaza adesea, ca sinonim cu “ semn “. Mai potrivit este sa il atribuim numai acelora care au o asemanare, au ceva comun cu obiectul semnificat : culoarea rosie a unui drapel simbolizeaza sangele varsat de stramosi pentru apararea gliei.
( b ) Elementele, cele mai simple unitati ale limbii, sunt sunetele, sau fonemele.
De studiul lor se ocupa fonetica.
Fiecare limba are, in mod obisnuit, 30 – 35 de sunete distincte.
De fapt, fonemele sunt mai mult niste abstractii, rezultate prin analiza unor limbi. In mod obisnuit, in vorbire, ele apar unite in silabe, sau morfeme. Fonemele nu au un inteles, ele exprima mai multe stari afective : de durere, mirare, bucurie : prin interjectii de exemplu, cand exclamam : “ A ! “, sau “ Ooo ! “, sau inca, “ Ii ! “ ; dar, modificarea unui fonem, modifica sensul cuvintelor, de exemplu : lac – loc ; lan – lat ; mobila – movila, etc.
Desi cuvintele nu au nicio asemanare cu obiectele sau cu fiintele pe care le desemneaza, totusi, unele aspecte sonore par a fi mai legate de anumite forme, decat altele.
In experientele organizate de D. Uznadze, folosindu-se doua imagini net deosebite – forme asociate unor sonoritati - , una mai rotunda si una mai ascutita :
, precum si doua cuvinte fara sens : “ maluma “, si “ takete “, s-a observat ca, marea majoritate a persoanelor atribuie primul cuvant, “ maluma “, figurii cu forme largi si rotunde, si atribuie cuvantul “ takete “, imaginii cu figuri inguste si colturoase.
In limbile primitive, s-au putut observa unele analogii de acest gen, intre nume si proprietatile unor obiecte ( Köhler, W., p. 224 ).
Morfemele sunt in numar extrem de mare. Un morfem poate forma singur un cuvant, avand un inteles determinat.
Cu modificarea lor se ocupa morfologia.
Semantica studiaza intelesul cuvintelor, raportul lor cu obiectele desemnate, iar pragmatica – parte a semiologiei – studiaza modul in care omul intelege si foloseste cuvintele.
Aceasta din urma ramura se intersecteaza cu o disciplina psihologica recenta : psiholingvistica, care aprofundeaza influenta fenomenelor psihice, asupra modului de a intelege limbajul, si a se exprima.
( extras, curs universitar, Psihologie generala, Profesor univ.Andrei Cosmovici, Ed. Polirom, Iasi, 1996 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu