“ Lumea se rarise de tot. Noi mergeam din ce in ce mai repede. Ma tineam cu greu in urma lui Biru, care din cand in cand se oprea sa-si traga sufletul. El ducea valiza mea, eu pe a lui, care era mai usoara, si trusa. Masinile treceau in viteza, dar fara zgomot ; parca aluneacau pe strazile albe. Casele pareau parasite. Orasul din ce in ce mai apropiat de moarte, strazile din ce in ce mai lungi ...
In fata unui hotel astepta un camion. Doamne cu haine de blana pe umeri, pe brat cu mici valize elegante si posete enorme apareau pe rand si se urcau in camion. Ne-am apropiat si noi. Un barbat – o namila – m-a ridicat in brate si m-a ajutat sa ma urc in camion, ca si cum ar fi fost de la sine inteles ca fac parte din grup. La randul meu, i-am intins mana lui Biru, care nu indraznea sa se miste, si i-am facut loc langa mine. Spre deosebire de noi, ceilalti sporovaiau.
- In fiecare seara acelasi lucru, mi se adresa namila. Facem cate-o plimbare in padure. Lunã ... brazi ... aer curat. Si vrand sa gaseasca un fir de discutie : Cand ati sosit ?
Doamnele parfumate – parfumul amestecat era mai tare ca aerul proaspat al noptii – se uitau la mine, ma masurau intrigate. Abia acum imi dadeam seama cat de mototolita era haina mea de ploaie. Ma invelisem cu ea in sat, la Cerbu, ma plouase tot timpul pe drum in cisterna. Era evident ca nu faceam parte din lumea lor, deci n-aveam dreptul sa fug de moarte sau sa mor in aceleasi conditii. Nici in fata mortii nu admiteau egalitatea-fraternitatea, care altminteri in conversatie era invocata si suna asa de frumos. Parca le era sila, parca le era scarba sa moara impreuna cu “ o saracie “. Imi aminteam cat ma impresionase, in cimitirul Père Lachaise la Paris, deosebirea intre cavourile acelea somptuoase, solide, adevarate temple, palate, si mormintele modeste, unele strambe sau pe jumatate inghitite de pamant .... Bogatii isi mentineau rangul si dupa moarte. Cu atat mai mult acum, cand inca respirau. Crezusem multa vreme ca anume licariri reci si crude in priviri apartineau numai membrilor familiei mele. Dar le-am descoperit apoi in ochii lui Andrei, ai Madeleinei, ai lui Roger si Dominic, si acum in ochii acestor femei strident parfumate, care tineau manile crispate pe valizele din piele de porc, pe posetele din crocodil si sarpe. Frumoase, elegante, gatite, n-aveau la prima vedere nimic comun cu matusile mele. Si totusi, privirea lor dispretuitoare si rece le dadea nu stiu ce aer de familie, nu stiu ce izbitoare si stranie asemanare. Nu auzeam ce indruga namila de langa mine. Vedeam numai ca-si umezeste buzele si-mi clipeste duios. Dar atentia lui trecea asupra mea ceva din autoritatea pe care o avea fata de ceilalti, iar eu ii zambeam lui Biru, ca sa trec la randul meu asupra lui o farama din protectia pe care o primeam. Statea, slab si modest, intr-un colt, cu hainele uzate dar curate, ingrijite, cu chipul impietrit. Pe cer zburau avioane.
- Sunt de-ale noastre, imi sopti vecinul meu optimist.
Desi ascultam incordata zgomotul motoarelor, aveam totusi curiozitatea sa-i privesc pe cei dimprejur si gaseam destul sange rece ca sa ma intreb cine sunt acesti ochi dilatati, lipiti pe cer ca niste ventuze, aceste capete insurubate pe mici coloane intepenite, albe, aceste maini posesive, crispate pe genti. Fugisem de lumea asta, de casa batranei Catian, si iata-ma iar in aceeasi familie. In mare, era aceeasi familie ... “ E o intamplare, cautam sa ma apar, o coincidenta ! “ “ Nu exista coincidente, Mirona, omul isi croieste singur destinul. Daca nu e ajutat acum poporul in Spania, fascismul se va intinde, razboiul se va aprinde in toata Europa “. Ne vom mai intalni oare, Jacquot ?
O detunatura ca o rupere de nori. Instinctiv, intr-un gest de aparare, mi-am ridicat gulerul hainei.
- E antiaeriana, isi dadu cu parerea namila de langa mine.
Camionul se opri. Eram in padure. Mirosea a pamant reavan, a brazi, a rasina. In departare, doua motoare de avion isi imbinau zgomotele lor diferite ; parca se fugareau. Se departau. Cateva clipe de liniste intensa, si sirenele sunara incetarea alarmei.
Departe, spre oras, cerul era rosu de flacari.
- De nu s-ar fi intamplat ceva la hotel ! suspina una din elegantele doamne.
Mainile ei tremurau pe trusa nou-nouta. O mangaiau, parca spuneau : Asta e tot ce mi-a mai ramas, bijuteriile, banii, o singura blana pe mine, vizonul.
Praful daramaturilor, molozul, devenea din ce in ce mai inecacios, mirosul de fum – din ce in ce mai apropiat. Masini vopsite, camuflate in culorile decolorate ale frunzelor, ieseau ca din pamant, alergau. Ici-colo apareau brancarde goale sau cu raniti.
- Ce va aduce prin orasul nostru ? ma intreba proetectorul meu, privindu-ma gales si deplin multumit de felul in care se desfasurasera lucrurile.
Hotelul a ramas in picioare. Nu-mi puteam desclesta gura. Departe ardeau case si erau desigur morti si raniti. Masina se opri brusc. Ne loviram unii de altii. Soferul trase o injuratura unei femei care traversa, gata sa ajunga sub roti. Strigatul ei se auzea sfasietor :
- Natalita ! ! !
Biru sari din masina si ma ajuta sa cobor. Fara un cuvant, m-am luat dupa femeia aceea. A intrat in biserica. Eu dupa ea. Femeia nu s-a oprit sa se roage. Facandu-si loc printre unii si altii, cauta, gemea, repeta :
- Natalita ...
Apoi, nu stiu cum, am pierdut-o. In fata bisericii, Biru si protectorul meu ma asteptau.
- Va sa zica nu locuiti la noi in hotel ? se mira namila.
- Nu, am tras la un han aproape de gara.
- Aproape de gara ? Ce imprudenta ! Gara a scapat ca prin minune. N-a fost un bombardament serios. Au nimerit numai cateva case mai amarate si cativa oameni. Sa tot fie cinci morti si circa douazeci de raniti.
Avea un aer incantat. Parca spunea : Un fleac ! Mi-era ciuda ca trebuie sa-i fiu totusi indatorata ; ma luase in masina, ma ocrotise, poate imi scapase viata. As fi putut sa fiu printre cei “ numai cinci morti “ sau fara un picior, fara o mana, fara ochi, cu fata desfigurata, printre cei ‘ circa douazeci de raniti “. Ce devenise Dominic ?
- E destul de periculos sa calatoresti in timpul noptii, acum cand liniile ferate sunt bombardate, imi suradea jovial protectorul meu. Noi avem noroc cu un ofiter german, care ne-a pus masina la dispozitie. Fireste, platim soferului cat nu face camionul intreg. Dar in fiecare seara, e alarma, nu e alarma, vorba lui Caragiale, la unsprezece jumatate trecute fix, masina ne asteapta in fata hotelului si, la nevoie, fugim in padure.
- Cat revine partea noastra ? il intrerupse Biru, scotandu-si portofelul.
Binefacatorul paru ofensat.
- Vai ! Se poate ? ... De fapt n-am stiut ca sunteti impreuna.
- Tovarasi de drum, lamuri Biru, ca sa risipeasca un echivoc.
- Toti oamenii sunt tovarasi de drum, filozofa celalalt.
- Nu chiar toti, surase Biru.
In fata noastra se opri femeia care o cauta pe Natalita. Trecandu-si mainile pe obraji, pe frunte, ne intreba cu o disperare care te destrama :
- N-ati vazut-o ? Fetita mea ! Si fara sa astepte raspuns fugi mai departe strigand : Natalita ! ! !
Mergeam tacuti. Pe langa noi treceau masini ale Crucii Rosii. O femeie albita de ani, de moloz sau de spaima alerga, un elev de liceu o urma. O fetita ca de vreo opt ani, cu parul ca argintul, cu fata stravezie ca portelanul care bate in albastru, cu ochii palizi, imensi se uita tinta la noi ; parca astepta ceva. Nu spunea nici un cuvant. Purta un pardesiu cenusiu, avea picioarele goale si se proptea pe calcaie, de parca isi ferea de foc talpile, degetele ...
- Cum te cheama ? am intrebat-o.
- Mi-e frig la picioare ...
La toate intrebarile noastre, raspundea : “ Mi-e frig la picioare “, Parca era insurubata in calcaie.
- Nu te cheama Natalita ?
S-a uitat atenta la mine.
- Mi-e frig la picioare.
In clipa aceea am auzit acelasi tipat sfasietor : Natalita ! ! ! Si femeia se napusti ca o leoaica, isi lua fetita in brate si fugi cu ea, de parca cineva ar fi vrut sa i-o ia.
Cu inima grea, cu gandul la Trude, la Ines, am pornit alaturi de Biru spre han. Odaia in care-mi lasasem valiza avea geamul spart. Calcam pe sticla sfaramata. Patul era plin de cioburi.
- Trenul pleaca peste o ora, spuse Biru.
- Nu pot sa uit cum statea fetita in calcaie.
Biru tacea. Mi-am scos sapunul, prosopul. A luat cana sa-mi toarne apa.
- Nu m-am gandit cand te-am vazut urcand in cisterna ca vom ramane atata timp impreuna. Iarta-ma ca nu ti-am dat locul meu. Mi-a fost destul de greu sa te las acolo, in ploaie. Dar n-am putut sa procedez altfel, te rog sa ma crezi. N-am putut.
[ ... ]
- Insurat ?
- Da.
- Copii ?
- Am avut un baiat ...
“ Am avut “ ? ! Orice intrebare era de prisos. Intelegand tacerea mea, regretul de a-i fi atins fara sa vreau o rana, mi-a spus :
- Avea doisprezece ani. Facea munca obligatorie. Scotea obuze din pamant, obuze neexplodate ...
- Cum ? Copiii ? ...
- Mai intai sapau groapa in jurul obuzului, pe urma unul din ei cobora, si colegii lui il trageau afara cu franghiile. Totul se petrecea rapid, fiindca focosul demontat elimina gaze asfixiante. Dar “ atunci “, cand s-a dat alarma, copiii, in panica, au fugit. Baiatul meu a ramas si a fost asfixiat ... Singurul meu copil. Nu stiam la ce fel de treaba e pus. Faceam si eu munca obligatorie. Veneam acasa tarziu, foarte obosit. Baiatul imi ascundea adevarul. Pretindea ca asaza lemne in pivnita scolii, ca altii mai mari le cara. El le asaza in stive ... Numai dupa ce a murit am aflat la ce fel de treaba erau pusi copiii nostri.
M-am gandit la batrana Metzel, la fetita lui Trude si am inteles ce inseamna “ copiii nostri “.
- Si sotia dumitale ? ...
As fi vrut sa intreb : “ Cum a suportat ? ... Cum indura ? ... “
- Nu stie ! mi-a raspuns Biru. Era la parinti, in nordul Moldovei, cand s-au facut deportari ... E intr-un lagar ... Era acum un an .... Acum un an mai era ...
Omul trimis de Stefan sa ma astepte in gara vorbea tare si repeta, crezand ca n-am auzit sau n-am inteles :
- Eu sunt Costica, barbatul Gherghinei. Conasul v-a asteptat doua zile la rand. Nu credea ca mai veniti. Zicea ca a fost bombardament la Craiova azi-noapte. Gherghina e bucatareasa, eu sunt barbatul ei. Ne-a cununat conita. “
( - extras din “ Cartea Mironei “, de Cella Serghi )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu