Intr-un fel, cercetarea efectuata de P. Zimbardo, profesor de Psihologie sociala la Stanford University, si echipa sa, asupra presiunilor spre conformism in “ situatiile totale “, reprezinta o completare si, totodata, o confirmare a studiilor lui Milgram asupra obedientei ( Haney, Banks si Zimbardo, 1973 ; Zimbardo, Haney, Banks si Jaffe, 1973 ; Zimbardo, Maslach si Haney, 2000 ; vezi, de asemenea, Gavreliuc, 2002 ).
Experimentul Stanford nu testeaza neaparat ipoteze privitoare la obedienta, dar trateaza fenomenul puterii, atingand si chestiuni legate de genul de influenta sociala examinat de Milgram.
El trebuie socotit exemplar, ca demonstratie a impactului rolurilor sociale.
Daca Milgram a aratat cum indivizii pot pricinui, in modul cel mai firesc, rau celorlalti sub imboldul unei autoritati distructive, Zimbardo si colegii sai au pus in evidenta calitatea rolurilor sociale, fie si atribuite absolut aleatoriu, de a determina indivizii sa se comporte imoral si agresiv.
Mai putem stabili o legatura intre cele doua programe de cercetare. Meritul cel mai important al lui Stanley Milgram consta, probabil, in evidentierea puterii situatiilor de a influenta comportamentul uman.
Demersul echipei de la Stanford vizeaza aceeasi idee. Situatiile extreme, si nu personalitatea devianta, se afla la originea disfunctiilor sociale.
In Experimentul Stanford s-a dovedit ca, tineri normali, avand un nivel de educatie relativ ridicat, sanatosi din punct de vedere fizic si psihic, se transforma radical, sub presiunea institutionala a unei situatii penitenciare.
Ca psiholog social, P. Zimbardo are multe lucruri in comun cu Stanley Milgram. De altminteri, cei doi au fost colegi de liceu la “ James Monroe “ High School, din New York.
Regasim la Zimbardo intuitia fara gres ce-l caracterizeaza pe Milgram, precum si talentul de a construi scenarii experimentale, in care subiectii se confrunta cu neasteptate provocari la adresa perceptiilor si functionarii lor sociale, obisnuite.
Amandoi au nutrit o mare admiratie pentru Allen Funt, creatorul “ Camerei ascunse “. Sa mentionam in treacat ca, intr-un interviu pe care Zimbardo i l-a luat lui Funt ( Zimbardo, 1985 ), acesta din urma a marturisit ca, in anul 1934, a lucrat vreme de cateva luni, ca asistent de cercetare pentru Kurt Lewin, la Cornell University, avand sarcina de a observa din dosul unui perete-oglinda, comportamentul de alaptare al unor tinere mame.
Este foarte posibil ca aceasta experienta sa fi zamislit, peste ani, ideea “ Camerei ascunse “.
In felul lui, Funt a fost un mare psiholog social, iar Milgram si Zimbardo trebuie vazuti ca niste Allen Funt cu interese si vocatie, stiintifice.
In vara anului 1971, P. Zimbardo impreuna cu Craig Haney, Curtis Banks si David Jaffe, cu totii masteranzi, au amenajat o inchisoare in subsolul unei cladiri a Universitatii Stanford, cu scopul de a observa dinamicile interpersonale intr-un astfel de mediu.
Nu si-au desfasurat cercetarea intr-o inchisoare reala, din cauza ca lucrul acesta nu a fost posibil.
Le-au cerut subiectilor sa joace roluri de detinuti si de gardieni, pentru doua saptamani.
Subiectii au fost recrutati printr-un Anunt in presa localã, si selectati pe baza rezultatelor la diferite teste de personalitate si la interviuri clinice.
Din 75 de candidati, au fost alesi 21. Dintre acestia, pe baza tragerii la sorti, 10 au primit rolul de detinut, si 11 au primit rolul de gardian.
Toti subiectii erau studenti care participasera la cursuri de vara la Stanford, si care fusesera atrasi de salariul de 15 dolari pe zi, oferit de experimentatori.
Cu totii si-au dat acordul scris pentru participare.
Si astfel, incepe experimentul Stanford :
Potrivit intelegerii cu experimentatorii, pe data de 14 august, subiectii au fost arestati la domiciliu, de un echipaj al Palo Alto City Police Department, si transportati la Sectia de Politie, unde li s-au luat amprentele, si li s-au intocmit Fise personale.
La atat s-a rezumat colaborarea Politiei locale.
Subiectii au fost apoi dusi la “ Stanford County Prison “, unde ii asteptau falsii gardieni, si unde urmau sa petreaca doua saptamani.
Cercetatorii au intentionat o “ simulare functionala “ a inchisorii.
Ei marturisesc ca, designul experimental si procedurile au avut la baza discutii indelungate, cu un fost detinut, care ispasise 16 ani de inchisoare, si care le-a servit drept consilier, prcum si parcurgerea atenta a literaturii despre inchisori si despre lagarele de concentrare.
La subsolul cladirii Departamentului de Psihologie fusesera amenajate trei celule, fiecare avand o suprafata de 2m X 3m. Existau, de asemenea, o camera pentru gardieni, unde acestia isi puteau schimba hainele si se puteau odihni, o camera pentru testari psihologice si interviuri, si o incapere pentru folosinta directorului inchisorii, nimeni altul decat P. Zimbardo.
Fiecare detinut primea un sapun, un prosop, precum si o salopeta, pe care trebuia sa o imbrace fara lenjerie intima, si care avea pe piept si pe spate, imprimat, numarul de identificare.
Detinutii aveau parul acoperit cu o casca de nylon, pentru a se simula tunderea zero din inchisorile adevarate.
Gardienii purtau si ei uniforme, constand din panataloni si camasi de culoare kaki.
Insemnele puterii lor erau : bastonul de lemn, fluierul, catusele si cheile de la celule.
Purtau ochelari de soare cu lentile, care faceau contactul vizual imposibil, accentuand deindividualizarea.
Ei lucrau in schimburi, 8 ore din 24, in vreme ce detinutii ramaneau, fireste, 24 de ore din 24 in celule.
O data sositi la locul de detentie, subiectilor-puscariasi li s-a adus la cunostinta Regulamentul inchisorii.
Detinutii erau nevoiti sa se adreseze unul altuia, folosind numerele de identificare, iar gardienilor nu li se puteau adresa decat prin formula “ Domnul ofiter corectional “. Ei aveau dreptul la trei mese pe zi, si puteau folosi de trei ori pe zi, toaleta aflata la capatul coridorului unde fusesera construite celulele.
La toaleta mergeau escortati de gardieni. Doua ore pe zi aveau dreptul sa citeasca, ori sa redacteze scrisori.
Puteau primi vizite ale rudelor sau prietenilor, de doua ori pe saptamana.
Experimentatorii au constatat ca aceste drepturi, ca si altele nementionate de noi, au fost foarte repede, re-definite de gardieni, ca privilegii, si acordate drept recompense pentru comportamente obdiente.
Nici detinutii si nici gardienii nu au primit instructiuni detaliate, cu privire la rolul pe care urmau sa il indeplineasca.
Gardienilor, de pilda, li s-a spus numai ca, sarcina lor consta in a “ mentine un nivel rezonabil de ordine in inchisoare, necesar pentru functionarea eficienta a acesteia “ ( Haney, Banks si Zimbardo, 1973, p. 74 ).
Autorii aveau sa observe ca gardienii isi jucau rolurile cu usurinta, imitand, fara indoiala, modele din filme.
Colectarea datelor s-a realizat prin mai multe metode.
S-au efectuat filmari cu o camera ascunsa ( la incheierea studiului, experimentatorii dispuneau de 12 ore de inregistrari video ), s-au inregistrat pe banda de magnetofon, cu ajutorul unor microfoane camuflate, interactiunile verbale dintre participanti.
Schimbarile in starile afective au fost masurate cu liste de adjective, dar si cu teste sociometrice.
Inainte de inceperea simularii, subiectii au completat teste de personalitate ce vizau caracteristici importante pentru comportamentul interpersonal, ca scala F de autoritarism, sau scala de machiavelism.
Date pretioase au furnizat Rapoartele scrise zilnice, ale gardienilor, la iesirea lor din schimb, precum si chestionarele post-experimentale complexe, aplicate tuturor subiectilor.
Inainte de a mentiona cateva din rezultatele studiului, se cuvine sa precizam ca autorii nu au formulat ipoteze precise.
Ei nu-si propusesera decat explorarea interactiunilor in mediul penitenciar, prin intermediul unei “ simulari functionale “ a inchisorii.
Facusera o selectie a participantilor, mai mult pentru a se asigura ca nu existau diferente dispozitionale importante, intre gardieni si detinuti.
Doua lucruri i-au izbit pe cercetatori de la inceput :
- relatiile extrem de tensionate dintre gardieni si detinuti, pe de o parte, si,
- transformarea iluziei inchisorii intr-o realitate, pe de alta parte.
Intr-adevar, subiectii-gardieni si subiectii-puscariasi se puteau angaja in orice fel de interactiune : ei ar fi putut, de pilda, sa intretina relatii amicale, amintindu-si mereu ca totul nu este decat un joc care se va sfarsi, in cel mult 14 zile.
Lucrurile nu au evoluat insa astfel ! ! !
Ne putem face o idee despre metamorfoza jocului in realitate, si a binelui, in rau, din Rapoartele zilnice ale gardienilor :
Pentru gardianul A, de exemplu, cea mai mare grija la inceputul experimentului a fost impresia de ridicol pe care o va produce uniforma lui, asupra colegilor sai detinuti.
El marturiseste ca, se straduia sa nu izbucneasca in ras, ceea ce ar fi insemnat recunoasterea caracterului ludic al activitatii sale.
In a cincea zi insa, acest tanar se transformase intr-atat, incat, furios pe un detinut care refuza sa manance, i-a varsat acestuia farfuria in fata ( Zimbardo, Haney, Banks, Jaffe, 1973 ).
In legatura cu aceasta uluitoare prefacere, Christina Maslach relateaza ca, atunci cand a intrat pentru intai data in inchisoare, a stat de vorba cu un tanar dragut si manierat, care i-a facut o impresie excelenta.
Ajunsa in camera de observatie, a fost invitata de cei doi colaboratori ai lui Zimbardo aflati acolo, Craig Haney si Curtis Banks, sa il urmareasca pe cel mai agresiv gardian, poreclit de ei “ John Wayne “.
Maslach a fost stupefiata sa constate ca John Wayne nu era altul decat tanarul pe care ea il cunoscuse cu putine minute in urma ( Zimbardo, Maslach, si Haney, 2000 ).
Fortele situationale pot produce, intr-adevar, modificari mai spectaculoase ale naturii umane, cum apreciaza Zimbardo, “ decat transformarea doctorului Jekyll in domnul Hyde “.
Rolurile diferite i-au despartit foarte repede pe tinerii avand sarcina sa se comporte ca niste gardieni, dintre cei inchisi in celule si aflati, in multe privinte, la cheremul lor.
Ostilitatea dintre cele doua grupuri a inregistrat, dupa numai 24 de ore, cote extrem de inalte.
Datorita diferentei colosale de status social, numai gardienii puteau da frau liber acestei ostilitati, in vreme ce, detinutii erau nevoiti sa isi ascunda sentimentele.
Treptat, gardienii au devenit extrem de activi, initiind majoritatea interactiunilor.
Ei se manifestau imprevizibil, refuzand adesea sa raspunda la intrebari simple si legitime ale detinutilor, incat acestia se abtineau sa li se mai adreseze.
Comenzile capata ponderea cea mai insemnata, ca tip de interactiune intre gardieni si detinuti.
“ Pe masura ce gardienii deveneau tot mai agresivi, remarca autorii, detinutii deveneau tot mai pasivi. Asertivitatea gardienilor a dat nastere dependentei detinutilor. Depresia si lipsa de speranta a detinutilor a corespuns sentimentului de control, dezvoltat de gardieni “ ( Zimbardo, Haney, Banks, si Jaffe, 1973, p. 237 ).
Gardienii nu se multumesc sa isi exercite puterea, ei abuzeaza de putere : de pilda, uneori ii agreseaza fizic pe detinuti, desi lucrul acesta le fusese interzis categoric, de catre experimentatori.
Numaratoarea detinutilor, la predarea schimbului, care, in mod normal, nu putea dura mai mult de cateva minute, o extind uneori la cateva ore, folosind-o ca pe un prilej de a admonesta si umili detinutii.
Gardienii ordona, ameninta si insulta.
Cat despre puscariasi, ei sunt cu fiecare zi tot mai deprimati si mai resemnati.
S-a putut observa la ei, asa cum intuim usor, Sindromul de Neajutorare Invatatã, teoretizat de Martin Seligman.
Afectele negative predomina in cazul lor, si determina comportamente negative.
Interactionand neincetat cu indivizi care nu le cunosteau nici macar numele, detinutii isi pierd simtul identitatii personale si al unicitatii.
Este graitor faptul ca, atunci cand li s-a adus un preot catolic, majoritatea s-au prezentat la confesiune, folosind numarul de identitate.
In discutiile informale dintre ei, rareori abordau probleme personale, preferand sa dialogheze pe tema conditiilor din inchisoare.
Zimbardo isi vedea astfel confirmata ipoteza cu privire la deindividualizarea detinutilor.
- va continua –
( extras din cursul universitar Psihologia influentei sociale, prof.univ.dr.Stefan Boncu, Univ. Al.I.Cuza, Iasi, Ed. Collegium Polirom, Iasi, 2002 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu