Traditii, caractere, personalitati, limbaj ( 5 )

“ Intr-o dimineata de vara, unul cu catastif la subsuoara, functionar de buna seama, ca avea palarie de paie si haine mai bune pe el, a luat mahalaua din poartã-n poartã. Batea cu un baston, il latrau cainii, abia ii potoleau muierile.

-         Pentru o sfântã de bisericã ... , spunea si isi muia creionul pe limba, gata sa scrie. Cat va lasa inima, ca n-aveti pãstor si trebuie sa va facem si dumneavoastra un lacas de inchinaciune.

Femeile, cu frica lui Dumnezeu, cautau banii pe dupa polite, pe sub saltele, pe unde-i aveau ascunsi.

-         S-a rãit lumea, zicea a lui Matei. Poate ne-o vedea Sfântul si  pe noi ...

Au dat toate, a lui Gogu, a lui Spiridon, vecinele. Functionarul scria in registrul lui, bãga piesele de alamã in buzunar, pleca mai departe. La cate o curte i-a nimerit pe barbati. Astia erau ai dracului. Veniti atunci de la munci de noapte, osteniti, fara gand la Dumnezeu.

-         La ce ne trebuie noua bisericã ? Avem una, la domnu’ Stere, in fiecare zi ne impartasim.

Si radeau gros, uitandu-se unul la altul, cu inteles. Cel cu registrul se incrunta, inchidea cartea cu danii si pleca.

-         Du-te matale singur in rai, ranjea Tanase dupa el.

Pe la pranz, functionarul s-a oprit la jupan, sa bea un rachiu. Il oparisera caldura si osteneala. Avea buzunarele pline de bani.

Lucratorii isi dadeau coate :

-         Pana la urma, tot la biserica noastra a nimerit.

Sifonarul s-a dat aproape. Omul si-a strans cartulia.

-         Am auzit ca face Statul bisericã ...

-         Face.

-         Unde ?

-         Aici, la dumneavoastra.

S-au apropiat si ceilalti – fochistul, Tilicã, Spiridon.

-         Si unde-o face ?

Functionarul a scos o hartie de calc, plina de linii. S-a apropiat si Stere, el cunostea la planuri. Actul avea stampile si timbre. Sus, scria cu litere mari :  CARTIERUL CUTARIDA, si liniile acelea inchipuiau strazile lor, groapa si drumul Filantropiei, tot. La mijloc, intr-un cerc alb, era desenat locul bisericii. Omul a desfasurat alta hartie, unde lacasul fusese facut cu de-amanuntul. Le spuse aratand cu degetul :

-         Aici or sa fie scarile, aici stalpii, altarul, turlele, doua turle o sa aiba ! Costa o multime de bani ...

-         Mare ! , spuse fochistul.

-         Mitropolie face Statul !

-         Am crescut si noi, mahala intinsa ...

S-au inscris si ei. Stere cu doua sute, ca negustor, ceilalti cu cate cincizeci de lei. Functionarul a plecat dupa aceea.

- Ar fi bine ! , zise Spiridon in urma lui. Cand iti moare cineva trebuie sa dai fuga in Grivita dupa popã. Mananci o paine pana acolo. Crapa românu nespovedit. Nu-l aude si pe el Dumnezeu. Pe cand asa, il ai colea pe parintele, il aduci, face un maslu, mai boteaza copiii, e bun la o nunta.

Dar a trecut anul, si nici vorba de biserica. Tot muierile vorbeau :

-         O mai face, soro ?

-         De unde s-o mai faca ? Ne-a inselat calicu’ ...

Alta spunea :

-         Costa mult o biserica, ce vorbiti ! Vistierie sa ai ! Parca din banii nostri se putea !

Zidarii injurau in gura mare :

-         Ce biserica, mã, oameni buni ! ... Biserica ne trebuie noua ? Mai bine facea spital, ca ne mor copiii de tios, n-are cine-i ingriji.

Femeile il ocarau :

-         O sa va ramana gura stramba, pacatosilor. Suparati pe Dumnezeu.

A trecut iarna si, prin mai, din capul Filantropiei au sosit vreo douazeci de carute cu nisip si vreo alte douazeci cu caramizi. Pana seara, au picat si niste mesteri tocmiti de primarie, cu sculele lor, toti tigani, veseli, de-au umplit carciuma. A doua zi, au ridicat o ghereta de lemn si-au intins desagii la umbra, asteptand materialele.

Intr-o saptamana facusera o sosea lata peste maidan, pe care alergau camioanele pline de ciment, marmura in bucati mari de nu le ridicai, rangi de fier, bile pentru schele, cofraje, sipci, var si bulumaci. Venisera si patru ingineri cu masuratorile, si sapatorii s-au apucat sa scormoneasca pamantul pentru temelie.

Treceau oamenii si se inchinau in fata locului. Au turnat betonul ca pe-o ciulama si, in fata gropilor ce inchipuiau forma lacaslui, mai multi preoti in frunte cu unul mic de statura, gras si ochios, cu barbã rosie cum e amarantul, imbracat in odãjdii stralucitoare si incins cu un brâu, au ingropat o cruce de argint, spre rasarit, unde trebuia sa fie altarul, au citit din cartile sfinte si-au sarutat pe rand Sfanta Scriptura.

Toata mahalaua se uita imprejur. Venisera si cativa dregatori, in haine negre, primarul, vreo doi comisari, lume aleasa. Oamenii sedeau cu capetele plecate, ascultau vorbele preotului celui mic si la urma s-au inchinat cu evlavie.

Pana iarna au terminat biserica. Salahorii ridicasera schelele pe masura ce cresteau zidurile. Caramizile se imbucau una in alta, inginerii cercetau cu o ata intinsa intre doua cuie si cu un ochean de lemn, care avea o geana de apa. Daca zidul nu era drept, ochiul acela se tulbura, faramau si o luau de la capat. Lucrul mersese greu la inceput. Venise luna lui cuptor, soarele ardea nemilos pielea zidarilor. Carau pe scarile de lemn pietrisul, despuiati pana la brau, strigau muierile si copiii de le ajutau, venea noaptea, cadeau rapusi de oboseala pe gramezile de nisip, dormeau tun pana dimineata si, cand rasarea soarele, se spalau la pompa cu apa rece si o luau de la cap.

Facea treaba si negustorul. Pe la zece, oamenii trimiteau baietii dupa rachiu, taiau rosii, le sarau, le amestecau cu castraveti in blidele lor murdare si mancau. La pranz, opreau iar lucrul. Tigancile deselate de corvoada aprindeau focuri, fierbeau cate o zeama lunga si se odihneau.

Prin septembrie, ajunsesera la turnuri. Mahalagiii priveau, le crestea inima. Nu-i mintise primaria.

Caramidarii terminasera. Intr-o saptamana au pus turlele, au batut tabla deasupra, au potrivit stresini si burlane, ghiventuri de arama, s-o impodobeasca, si s-au dat jos de pe schele.

Atunci a venit un mester talian sa aseze marmura la fata, sa imbrace biserica pe dinafara. Tencuiala nu-i trebuia lacasului decat pe dinauntru, unde se pictau sfintii.

Frumos om, mesterul. Inalt, subtire, cu pielea intunecata si ochi arzatori. Canta pe limba lui si nici cainii nu mai latrau in mahala cand incepea. Se suia pe schele dimineata cu oamenii lui, negri de soare, cu piepturile pline de un par cret ca de miel, tinand in maini mistrii usoare si dalti de scobit piatra. El cioplea marmura si pe ceilalti ii avea de ajutor. Unii legau bucatile mari, lustruite de lanturile macaralei, altii o asezau pe bile si el le mesterea. Intai au potrivit niste ciubucuri si flori albe deasupra intrarii, imprejurul usii inalte de stejar negru, pe care puteai sa intri calare. Asterneau un chenar de piatra dreapta, cu muchii ascutite, apoi, la mijloc, deasupra, au pus o floare cu petale de marmura. Jos, ucenicii lui inveleau stalpii si boltile cu placi subtiri, lipindu-le cu ipsos, usor de nici nu se vedea lucratura. La firide, in margini, unde geamgiii pusesera sticle colorate, sa indulceasca lumina, talianu scobea figuri de sfinti. Lucra cantand cu vocea lui puternica, si fetele zidarilor se luasera de ganduri. Oftau langa cratite, mai ieseau afara sa priveasca. Asa tablou de barbat nu mai pomenisera. A stapanit mesterul peste Cutarida. Trei luni cat a asezat marmura, dormea noaptea mereu in alt pat de muiere. Cum facea, cum dregea, nu l-au dovedit. Calca si prin casele alor maritate.

Doar Gogu a prins-o pe-a lui. O stia rea de musca. A pandit-o, s-a nimerit, nu se stie. Cand facea ea bezele prin ferestre talianului, picã si omul in usa. A lasat-o sa se scãlâmbãie si, cand i-a dat una, s-a auzit pana la bina. O lovi cu mana lui grea pe fata si pe spate si-o fãrâmã in picioare. Tipa Florica, degeaba, n-avea mila. Au sarit vecinii s-o scape, dar croitorul a pus piciorul in prag si le-a spus :

-         Nu v-amestecati ! E muierea mea ! Cine-mi calca in curte piere !

Pana la pranz, icoana o facuse ! N-o mai cunosteai. O saturase de talian. O luna a zacut Florica.

Mesterul tot mai canta. Trecea spre seara pe sub geamurile fetelor si nevestelor. Cand se aspri timpul, ispravise lucrarea. Si-a strans sculele si-a plecat cu oamenii lui. Multe luni dupa aceea oftau muierile cu gandul la el ...

Biserica era gata pe dinafara. Mai mare dragul sa te uiti !
In anul urmator, a sadit primaria pomi in jurul ei, a pus piatra, i-a facut si popii casã alaturi, inalta si aratoasa, cu scari si gard de zid.

Primavara au venit pictorii s-o impodobeasca. Erau doi tineri cu barbi si fete lungi, osoase, galbeni si schilavi. Aveau haine peticite si rupte, murdare de culori. Au dechis usile, biserica, goala, fara pardoseala, mirosea a tencuiala proaspata si a var. O umezeala ramasa de cu iarna se simtea din pereti.
Prin ferestrele turlelor intra lumina vesela o soarelui. Au amestecat vopselele si s-au suit pe schelele pline de ciment, au intins cu bidinelele zugraveala pana si-au potrivit cum le placea culorile si s-au apucat sa picteze pe domnul Iisus, pe Maica Domnului, raiul si iadul, evanghelistii, apostolii si pe Iuda Iscarioteanul, Predica de pe munte, gradina Ghetsimani cu florile ei, sarpele, pe Adam si Eva, goi, in paradisul lui Dumnezeu, pe Pilat din Pont si judecata din urma, ingerii raului si ai binelui, Maria Magdalena, pe Iov saracul si chipurile lui Ilie cel cu biciul, Nicolaie, Haralambie de la hram, tot poporul lor din cer.

Deasupra, intr-un nor albastru, au desenat ochiul Tatalui cu vopsele negre si verzi, veghind de acolo ; semnul Sfintei Treimi il asternusera deasupra altarului, spre rasarit. Tavanul era, tot, o spuza de stele, albe si rosii, pe o noapte intunecata. Pe pereti, langa ferestre, pictorii zugravisera pe Sfintii Parinti cu schiptrul puterii. Mai la stanga, nu lipsea mitropolitul cu mitra si carja lui.

Era o frumusete ! La ispravire, au scos schelele, tot lacasul mirosea a ulei si-a vopsea proaspata.
A venit si preotul de slujise la temelii. Adusese lucrurile in doua camioane mari, se uitase la odaile spalate si dichisite, clatinase multumit din cap. Antreprenorul ii daduse cheile, putea sa se aseze cu preoteasa lui, cu copilul, ca avea si o fata ce se uita uimita imprejur.

Oamenii au sarit sa-l ajute la descarcat. Veni Spiridon, veni frizerul, Stere isi trimise baiatul de pravalie. Au desfacut franghiile, au strigat la carutasi, impreuna cu preoteasa. Fochistul a carat dulapurile cu spinarea. Multe lucruri avea sfintia-sa : scrinuri grele, oglinzi, lampi, oale, cate alea, o soba, pat greu de stejar si sifoniere. Nevasta-sa a pus perdelele la ferestre, a maturat, pana seara intinsese presurile, stersese praful. Parintele le-a multumit. Muierile vorbeau pe la porti :

-         Ce fel de popa o fi asta ? Are barbã rosie ca Ucigasul ! Si-i mic de-un metru. Nici n-o sa-l vedem dupa evanghelii !

Popa Metru i-a ramas numele sfintiei-sale. Si i se potrivea, ce-i drept !

Pana cand a citit prima liturghie, popa a batut mahalaua, s-o inzestreze cu odoare, icoane si candelabru, ca era parohie saraca, de oameni neavuti.

A luat-o de la pricopsiti intai.

Carciumarul l-a primit in odaile lui, i-a dat un scaun. La usa ii pupase mana. Avea o sutana lunga si neagra si niste ghete pline de praf. Obosit, ca dupa drum, isi mangaia barba. Lina se invartea primprejur. Era cinste mare pentru casa lor, sa calce la ei pentru prima data parintele. S-a asezat si ea intr-un colt.

-         Acum, ca suntem vecini, a inceput Stere, o sa ne impacam bine.

-         Apãi, tocmai de aceea am venit la dumneata, ca te vad negustor rasarit. M-am gandit sa fii pilda pentru sufletele pe care le pastoresc ...

El asculta cu respect. Popa o luã cu mestesug, ii aminti ca domnul Iisus condamna betia si preacurvia, ori meseria lui era sa indarjeasca oamenii, pentru ca rachiul ii inraia, de aia se si deschisese casa Domnului, sa le aminteasca pacatosilor de calea cea buna pe care a umblat mielul lui Dumnezeu. Or, el, ca negustor de bauturi, avea multe pacate. Si, ca sa-l mai imblanzeasca, spuse in cele din urma, trebuie sa dea ceva pentru biserica, s-o inzestreze.

Intelesese Stere, degeaba se ostenea parintele. Asta venea tot ca un fel de bir, dar se gandi ca nu strica sa-si aduca aminte ca omul are numai o viata si ca-l asteapta lumea cealalta.

-         Bine, parinte, a zis, o sa cumpar icoane si un rand de odajdii pentru sfintia-ta.

Popa a ras multumit si l-a batut pe umar.

-         Stiam eu ca esti om de inteles.

Negustorul a pus apoi masa, sa nu plece preotul cu gura uscata din casa lui. Lina a gatit ceva la iuteala si a adus si o ulcica de vin vechi, pus deoparte de barbat pentru prieteni buni. S-a dezlegat limba parintelui. A inceput sa povesteasca din tineretele sale. Era de la tara, invatase prin scoli, luase o preoteasa cu stare. Femeia il facuse om. L-a scos din noroaie si saracie. A umblat  pe la Mitropolie, pe la cei mari, ca si preotia avea rangurile ei. Ii dadusera parohia asta. Venise, n-avea ce face. Era multumit ca cel putin slujea intr-o biserica noua si frumoasa. Mai trebuia sa-i ia podoabe, ca era golasa.

-         .... asa ca n-ar strica sa ridici si o strana langa altar, incheiase. Cand o fi slujba, duminica, te vede lumea, asculti cu familia cuvantul Domnului, nu-ti ia nimeni locul, nu te-nghesuie, impodobesti in acelasi timp si lacasul ....

-         Fac, parinte, a zis Stere.

Si se gandea cu placere ca la el in sat numai cei avuti isi aveau stranele lor la biserica.

Pe la patru, i-au dat drumul. Carciumarul l-a pazit de caini pana la poarta. Sfintia-sa s-a oprit apoi si la altii. Le-a vorbit ca biserica era saraca, apoi cu inteles, ca ar trebui colo o icoana, colo o candela ...

Barbatii ascultau in tacere. Cand termina, cate unul dadea din cap :

-         De, parinte, noi nu prea dam prin casa lui Dumnezeu, ca avem alti sfinti la care ne inchinam. Si la urma urmelor, fiecare cu ale lui. Dumnezeu cu arhanghelii, noi cu necazurile noastre !

Vorbeau cu pacat si preotul le-o spunea :

-         Putem sa lasam noi biserica ?

-         Adica, cum ?

-         Pai, n-are sfesnice, n-are presuri, cate nu-i trebuiesc ? !

Barbatii isi mangaiau obrazurile aspre si raspundeau in dodii :

-         Nici noi n-avem multe, si uite ca traim ... Adica dumneata ce-ai vrea sa facem ?

-         Sa le cumparam, taica ...

-         Le cumparam, dar cu ai cui bani ?

Preotul se ridica, mahnit :

-         Vad eu ca in casa asta sta Diavolul !

Totusi, dupa cateva saptamani primise niste sfesnice de alama. Stere cumparase o cadelnita de argint, o cruce si o masa pentru altar. Asta in afara de odajdiile tivite cu cruci, sfintite, sa nu pui mana pe ele, si doua icoane, poleite, cu rame scumpe ...

Cu cei saraci a fost mult mai usor. Ei, din ce aveau, din ce n-aveau, tot au adus sfantului lacas. Muierile ascundeau banii, ii inselau pe barbati si tot cumparau ba un antimis, ba un cazan de botez, o cristelnita pentru mir, presuri, cate alea ...

Cand a fost hramul, a venit lume in par, ba inca si din alte mahalale. Nu-i mai incapea locul. Altarul era impodobit, tot, cu icoane, si lumanarile aruncau o lumina rosie, vie, pe peretii pictati in culori intunecate. Mirosea a tamaie si a zugraveala proaspata si femeile priveau stranele noi, facute din lemn sculptat, cu ingeri pe margini. Avea Stere una si alti trei-patru mai cuprinsi. Fiecare cu numele proprietarului scris pe o placa, batuta pe spatar.

Carciumarul se imbracase in hainele lui bune. Lina sedea smerita langa el. Luasera si copilul.

Negustorul asculta slujba cantarind din priviri toata bogatia bisericii, balcoanele ei cu stalpi de caramida si bolti aurite, pe care pluteau ingeri pictati.

Parintele, mic cum era, calca piatra altarului cu Biblia in mana. A citit din Evanghelia lui Matei. Avea o voce frumoasa, groasa si plina. Rasunau boltile. La urma le-a povestit pilda semanatorului, i-a certat pentru pacatele facute si i-a chemat la miruit.

Oamenii au trecut pe rand pe sub crucea lui, el le-a lipit betisorul sfintit de frunti, i-a binecuvantat si s-au dus acasa, fiecare multumit si usurat.

Dar ce, parca lumea se schimba ?

Cu timpul, duminica nu mai calcau prin biserica decat batranii si femeile. “

( - extras din romanul “ Groapa “, de Eugen Barbu )