Functia de comunicare
( c ) Comunicarea prin intermediul limbii consta intr-o succesiune de cuvinte prin care cautam sa suscitam anumite idei si rationamente la auditoriu. Putem sa evocam fapte, evenimente sau sa descriem obiecte, persoane, situatii.
Comunicarea este mai dificila cand vrem sa transmitem cunostinte noi, ori sa completam, sa modificam notiuni deja insusite.
Pentru a fi intelesi, trebuie sa imbinam termenii noi cu multe alte idei deja cunoscute. K. Popper disocia doua functii ale comunicarii : una descriptiva, referitoare la obiecte si fenomene, si o a doua “ argumentativa “, prin care fundamentam, aducem argumente in favoarea anumitor judecati. Aceasta din urma este mai complicata.
Teoria comunicarii rezuma fenomenul comunicarii, reducand la cateva elemente principale, actul de comunicare.
Emitatorul traduce ideile in anumite cuvinte si propozitii, sau, in cazul radio-ului, le transforma in impulsuri electromagnetice – proces ce poarta numele de codare.
Semnalele sonore – in cazul vorbirii -, ori sub forma undelor hertziene, sunt transmise prin atmosfera la receptor – in cazul telefoniei, ele se transmit prin cabluri. Mediul prin care ele se propaga, poarta denumirea de canal.
Receptorul decodeaza mesajul, adica traduce semnalele intr-o succesiune de idei. Decodarea, ca si codarea, presupune un repertoriu comun, adica o serie de cunostinte avand aceleasi semnificatii, atat pentru emitator, cat si pentru receptor.
Doua consecinte se desprind din aceasta schema a procesului comunicarii. Mai intai, se subliniaza limitarea canalului : nu se pot transmite oricate mesaje intr-o secunda.
In cazul lecturii rapide, se pot citi pana la 300 – 400 de cuvinte pe minut.
In vorbire, ritmul este mai mult sau mai putin diminuat, in functie de natura textului.
Cand e vorba de relatarea unor intamplari simple, sau a unor evenimente familiare, viteza exprimarii poate fi destul de mare, dar daca se expun idei sau argumente noi, ritmul trebuie diminuat foarte mult, pentru ca auditoriul e nevoit sa le asocieze cu multe alte notiuni cunoscute, sa le compare cu fapte familiare lui, pentru a le putea intelege.
Chiar daca expunerea e foarte clara, si insiruirea perfect logica, totusi continutul poata sa apara ascultatorilor ermetic, confuz.
In al doilea rand, posibilitatile decodarii sunt conditionate de imaginile, notiunile, ideile comune persoanelor care comunica.
Daca exista diferente importante intre repertoriile emitatorului si receptorului, transmiterea informatiilor poate deveni imposibila. Cu cat bagajul de informatii este mai asemanator, cu atat mai usor se pot intelege doi interlocutori.
De aceea, un profesor trebuie sa-si pregateasca atent expunerea lectiei in fata unor copii, pentru ca deosebirile, in ce priveste volumul si calitatea cunostintelor, dintre el si elevi sunt foarte mari, mai ales cand acestia au parcurs doar cativa ani de scoala.
Vorbitorul e nevoit, adeseori, sa evoce la auditor, numeroase imagini si concepte cunoscute, pe care sa le puna in variate relatii cu continutul expunerii sale, pentru a fi bine inteles.
Mai multe ganduri graviteaza in jurul propozitiilor pe care oratorul le pronunta si asistenta le aude, decat in jurul cuvintelor inregistrate efectiv.
Functia dialectica
Termenul “ dialectica “ este luat aici in sensul pe care il avea in Antichitate : arta discutiei in contradictoriu, cu scopul descoperirii adevarului. Intr-adevar, prezentarea de argumente pro si contra unei teze, in cadrul unei dezbateri colective, este calea principala prin care teza poate fi pe deplin elucidata.
De aceea, si astazi oamenii de stiinta organizeaza simpozioane, conferinte si congrese.
Comunicarile, si mai ales discutiile animate ce urmeaza, sunt mijloace importante ale progresului in stiinta si tehnica.
Dupa cum vom vedea, gandirea abstracta presupune o discutie interioara, in limbaj intern, iar formarea acestei capacitati are la baza participarea la controverse reale.
Pentru ca o dezbatere sa progreseze, este necesara o precisa clarificare a notiunilor utilizate.
Multe discutii intra in impas, deoarece participantii atribuie termenilor folositi, semnificatii diferite.
Apoi, desigur, vorbirea trebuie sa fie incarcata de sens, sa nu devina mai mult un joc de cuvinte.
Nu poate fi progres intr-o controversa, cata vreme o persoana vorbeste pentru placerea de a se auzi, fara sa aiba ceva de adaugat, la ceea ce s-a spus inaintea ei.
Vorbaria goala este denumita psittacism, de la psittacus, care inseamna “ papagal “, pasarea care vorbeste fara a intelege ceva. Ea constituie un pericol evident in orice discutie stiintifica.
Nu este suficienta precizarea initiala a unor definitii.
In timpul argumentarilor se impune, in mod evident, necesitatea modificarii – largirii sau ingustarii – unor concepte.
Pentru a se pastra un consens, este foarte necesar ca tezele, afirmatiile generale, abstracte, sa fie insotite de precizari, de exemplificari, evocandu-se fapte ori experimente concludente.
( extras din Psihologie generala, curs univesitar, prof.univ.Andrei Cosmovici, Univ. Al. I. Cuza, Ed. Collegium Polirom, Iasi, 1996 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu