“ Omul trimis de Stefan sa ma astepte in gara vorbea tare si repeta, crezand ca n-am auzit sau n-am inteles :
- Eu sunt Costica, barbatul Gherghinei. Conasul v-a asteptat doua zile la rand. Nu credea ca mai veniti. Zicea ca a fost bombardament la Craiova azi-noapte. Gherghina e bucatareasa, eu sunt barbatul ei. Ne-a cununat conita.
Costica era prea vorbaret, iar eu prea obosita. Fireste, nu-i gaseam lui Stefan nici o vina. N-avea cum sa stie ca voi astepta sase ore la Pitesti o masina, ca voi innopta intr-un sat, ca voi pierde trenul la Craiova si voi ramane peste noapte acolo. Si totusi, nu ma puteam scutura de apasarea primei clipe, cand coborand din tren nu l-am vazut, de pustiul care s-a deschis in fata mea, gata parca sa ma inghita. Nu indrazneam sa-i pun intrebari lui Costica, dar in suflet imi incolteau presimtiri, indoieli, spaime.
- Acolo e padurea ... Aici lacul ...
La fiecare pas lua viata peisajul descris de Stefan. Crampeie din scrisorile lui imi rasunau in minte sau le chemam ca sa ma linisteasca. “ Umblu prin padure si strig : Mirona ! Fiecare copac imi raspunde : Mirona. Singurul meu prieten e un cuc, vesnic indragostit si solitar ca si mine ... “
O casa se ivea alba in zare. Un fel de amestec de stil romanesc si vila florentina. Era asa cum mi-o descrisese Stefan. “ Asezata intr-un parc englezesc cu peluze patrate. Parcul, de sus, de pe dealuri, coboara in terase si se pierde departe in vale. Pe patrate de iarba, despartite de panglici late de pietris, sunt presarate, aruncate parca din intamplare, buchete de bujori albi, rosii, roz. De cealalta parte a conaclui e un zid de brazi. As vrea sa te pot integra in ambianta asta, Mirona. As vrea sa faci parte din peisaj. Vino ! “
[ ... ]
Si iata-ma aici, dupa 30 de ore de drum ! Cu sufletul greu de tot ce-am vazut, de tot ce-am trait ...
- Conacul a avut si el stricaciuni la cutremur, sporovaia Costica. Atunci i-a facut turnul. Vedeti, are balcon. L-a facut domnul Rain. Ce om de treaba si domnul Rain ... Mai bun ca un rumân de-al nostru. Uite-l !
Eram sigura ca la un pas e Stefan. Atat de sigura, ca am inchis ochii si am adulmecat aerul. Mirosul prea puternic al florilor imi intetea durerea de cap. Dar cand am intors capul, am vazut un om nu prea inalt, cu obraz tuciuriu si usoare urme de varsat. Ochii ca pacura erau mari, grei si blanzi, parul – aspru, umflat.
- Pe unde umbli, Vasile ? se rasti Costica. Te-a cautat conasul ... Peste tot te-a cautat.
Dar privirea omului se oprise asupra mea, atenta ca a unui copil care examineaza o jucarie vrand sa-i afle mecanismul.
- Am fost la grajd, raspunse in cele din urma, si porni linistit mai departe.
- A fost la grajd ! bombani Costica. Hm ! o sa vedem noi ce fel de grajd ! De mult ii miros pe alde Vasile. Da conasul ... Crede ca fara el se prapadeste lumea. Vorba conitei, parca i-a facut farmece ...
[ ... ]
Ne aflam in fata unor trepte largi, care dadeau pe o terasa imensa, acoperita. Scaune, mese de pai, sezlonguri si un divan acoperit cu o scoarta olteneasca de o rara frumusete, care cadea de sus. Peste tot erau agatate farfurii de lut, oale smaltuite, cosulete impletite. Ce straniu mi se parea ca Stefan nu apare !
- Aici, spuse Costica, deschizand o usa. Ma duc sa vad ce mestereste alde Vasile ...
[ ... ]
De altminteri, peste tot pe pereti erau agatate colivii cu papagali si canari, cate doi, si nesfarsit parea numarul de codite si ciocuri. Printre colivii atarnau mici cosulete multicolore, farfurii si cani smaltuite. La o masa cu postav verde i-am recunoscut pe Gazela – la fel de obeza ca in urma cu cinci ani – si pe logodnicul ei, polonezul pirpiriu, care semana cu regele Italiei. Pe o canapea, printesa Jeanne, intinerita, in rochie inflorata si sandale romane, impletea cu andrele un pulover.
Nedumerit parca de prezenta mea ca un castelan care nu-l recunoaste pe unul din musafiri sau nu-si aminteste sa-l fi invitat, fastacit ca un scolar, Stefan mi-i prezinta pe rand pe cei de la masa de joc.
- Cumnatul ... Cumnatul meu ... se balbai Stefan.
Un barbat cu un cap de toreador, cu cotleti dupa moda spaniola, imi arunca o privire piezisa.
- Pe verisoara noastra Gazela si pe sotul ei cred ca-i cunosti. Si prietenul nostru Rain.
Acest “ al patrulea “ la masa verde isi potrivi monoclul si-mi zambi cu multa bunavointa.
- Incantat, domnisoara. Ati avut mare curaj sa porniti la drum.
In contrast cu parul alb ca o peruca de marchiz, Rain parea foarte tanar. Avea ochii negri, inteligenti, fata alba, buzele foarte rosii.
Luandu-ma de umar, Stefan ma indrepta catre printesa Jeanne.
[ ... ]
Printesa Jeanne, lasand andrelele din mana, isi intinse picioarele si bratele si-si propti capul pe rezematoarea canapelei ca sa ne poata urmari. Stefan imi arata clocitoarele.
- Dupa cateva zile vom auzi : cioc, cioc si domniile-lor isi vor face aparitia p lume. De doua zile ii pandim ...
Acest plural pe care-l folosea mereu : “ Verisoara noastra “, “ Clocitoarele noastre “, “ Puii nostri “ ...
- Stefane, de ce nu-i oferi Mironei un ceai ? E tot ce trebuie aici, pe masuta cu rotile. Vezi daca samovarul e in priza, spuse printesa Janne.
Abia imi retineam lacrimile.
- Multumesc. Nu.
- De ce ? O ceasca de ceai, ma indemna Stefan.
- Cine face cartea ? intreba Gazela rontaind biscuiti.
- Daca pierdem razboiul ... incepu cumnatul.
- Pas parol, facu polonezul.
- Cum “ daca pierdem “ ? intreba Rain. L-am pierdut, mai bine zis l-am castigat inca de acum doi ani ... De atunci, fie ca se retrag “ elastic “, fie ca se retrag “ strategic “, se retrag ... slava Domnului !
- Astept Packardul, draga Rain, se auzi vocea rasfatata a printesei Jeanne. Am martori ca mi-ai promis ca daca nemtii pierd razboiul ...
- Ein Mann, ein Wort ! ( Cuvantu-i cuvant ! ) replica Rain.
- Ce mai astepti ?
- Sa nu mai vad picior de neamt ...
- Jucam, sau facem conversatie ? se supara Gazela.
Nu intelegeam de ce nu gaseste Stefan un mijloc sa ma scoata de acolo. Era totusi firesc sa-mi arate unde ma pot spala, unde m-as putea odihni. Veneam de la drum. Dar Stefan parea incurcat, zapacit si toate le facea anapoda ( sucind robinetul samovarului electric, fara sa tie dedesubt ceasca, apa curgea pe masuta, pe parchet ).
Trei caini cenusii, cu par tepos, picioare subtiri si cap de maimuta, intrara latrand pe usa pe care o lasasem intredeschisa. In urma lor – Marta si Sonia, in sorturi si bluze de sport, imbujorate la fata. Ma luara in brate pe rand.
- Mirona ! Cand ai venit, Mirona ?
- Vezi, Marta ? Ti-am spus eu ca vine !
- Dar cum ? ... Am auzit ca linia ferata e distrusa. A fost bombardament la Craiova.
- Cu ce-ai venit, cu o masina ?
Intrebarile nu mai conteneau, si mirosul de briantina, de oja, de cozonac si vanilie imi dadea senzatia raului de mare.
- Poate vrei sa te speli, Mirona ? Am vazut valizele si trenciul afara. Dar parca tot nu mi-a venit sa cred, spuse Sonia.
Ce curios mi se parea ca Stefan nu-mi pomenise de Marta !
- Madeleine mi-a comandat portretul. Tot suntem obligati sa stam la tara ...
Oare auzisem bine ? Madeleine nu plecase ?
- Cum te simti ? ma intreba Sonia. Esti palida ...
- Abia se tine pe picioare !
Si aruncandu-i lui Stefan o privire indignata, Marta ma lua de brat si ma scoase de acolo. Stefan si Sonia veneau in urma noastra.
- Mirona, in sfarsit, pot sa-ti vorbesc. Te-am asteptat doua seri la rand, uite, intreaba-le pe Sonia, pe Marta, se vaita Stefan. Credeam ca n-ai mai plecat. Sunt dezolat.
- Dezolat ca am venit ?
- Mirona !
- Ai sa-i explici mai tarziu, nu vezi in ce hal e ? spuse Marta. Vino in camera mea sa te odihnesti.
- Multumesc. As vrea sa ma spal.
Sonia deschise usa odaii de baie.
- Ai nevoie de ceva ?
- Am tot ce-mi trebuie, in trusa ...
Sonia se repezi sa mi-o aduca.
- Cum a putut sa te puie pe drumuri ? Stie ca linia cea mai periculoasa e Pitesti – Craiova – Turnu-Severin, ma intreba Marta ca si cand Stefan n-ar fi fost de fata, si nu se sfii sa adauge : Inconstient, egoist.
Dar Stefan repeta :
- Am sa-i explic ....
Vorbeau de-a valma.
Odaia de baie era foarte mare. Placile de faianta straluceau albe. Fereastra, deschisa larg spre parc. Am respirat cu nesat aerul proaspat, mirosul de brad si de pamant ravan, cautand sa ma reculeg. Dar imi dadeam seama ca pana nu intru sub dus, pana nu scap de praful de pe drum – il simteam intre dinti si pe creier – nu voi putea intelege, nu voi putea actiona. Ma uitam cu jind la robinetele stralucitoare. Mi-era dor sa aud apa curgand. Aveam in fata imaginea micutei Ines sarind sub dus, inviind. Dar bataile in usa erau staruitoare. N-apucasem sa ma dezbrac. Am deschis.
- Trebuie sa mergem, Mirona, iarta-ma, am sa-ti explic pe drum ce s-a intamplat. Totul s-a dat peste cap in ultimele doua zile. Madeleine n-a mai plecat. Am sa-ti explic tot, pe indelete. Nu-mi vine sa cred ca esti aici, dragule drag. Ti-am luat o odaie in sat. O sa fim linistiti.
( - extras din “ Cartea Mironei “ de Cella Serghi )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu