“ La Pitesti, transbordare. Linia, distrusa pe oarecare distanta. Din zorii diminetii pana la asfintitul soarelui, am asteptat o masina in directia Craiovei. Mai intai ceasuri grele in picioare, apoi odihnindu-ma pe o lada in fata birtului unde imi lasasem bagajele, si iar in picioare, pe trotuar, in plin soare, pana am simtit racoarea amurgului si frigul istovirii care ma biruise. Inauntru n-am intrat nici o clipa, ca sa nu pierd vreo masina care ar fi putut trece in goana. Ore de asteptare incordata, si inaintea mea perspectiva unei nopti intr-un hotel murdar, intr-un oras unde nu cunosteam nici un adapost, in cazul unei alarme.
Cand, in sfarsit, un camion s-a oprit in fata mea, m-am urcat fara sa intreb unde merge. Oriunde, gandeam, numai sa curm asteptarea. Voiam sa aud zgomot de roti, sa ma departez de acel trotuar, de usa acelui birt, de vitrina innegrita a unei sordide librarii unde citisem pana la indobitocire aceleasi cateva titluri pe coperte decolorate, murdarite de muste : Baietana de Victor Margueritte, O vara la Menton de Radulescu-Niger, Educatia sexelor, Talmacirea viselor ... Inventariasem pana la satietate cele doua tablite si trei bucati de creta, hartie albastra, decolorata, pentru invelit cartile de scoala, un echer, o minge, poze de ingeri si de Mosi-Craciuni, tabachere, nasturi, jartiere, panglici, toate imbacsite de praf si cu urme de muste.
Masina se zgaltai puternic, gata sa ne rastoarne.
- Unde mergeti ? ma intreba o femeie cu broboada.
- Nu stiu. N-aveam unde sa dorm la Pitesti si mi-era frica de alarma. Maine dimineata poate sa gasesc o masina spre Craiova.
- Gasiti. Stati pe sosea si faceti semn cu mana.
Soferul rase cu pofta.
- Ca la cinematograf.
- Si unde o sa dormiti noaptea asta ? Se interesa femeia.
- Nu cunosc pe nimeni ...
Cred ca-i era mila de mine.
- Veniti la noi, la Cerbu. Mai avem o refugiata.
Satul unde am coborat era alb, intre dealuri. Covor alb era drumul cat vedeai cu ochii. O casa izolata, scunda, spoita parca de lumina lunii. O fantana in curte, o banca in fata gardului lung. Doi dulai ne intampinara latrand si schelalaind. Dintr-o baraca de scanduri, bucataria de vara, a aparut o batranica uscata, alba si ea, ca tot ce ne inconjura in noaptea aceea, sclipind de lumina.
- Saraca domnisoara ! incepu sa-i explice femeia cu broboada. Vine tocmai din Bucuresti ...
Urechile imi vajaiau, tamplele imi zvacneau, pleoapele ma usturau.
- Sunt foarte obosita, am spus.
- Tot trebuie sa luati ceva in gura.
Camera in care am intrat era imbacsita de aer greu, statut, cu miros de mucegai. M-am oprit in prag ; femeile se tot agitau, nu stiu ce-si tot sopteau.
- N-avem un pic de lapte ... N-avem un ou. Ne-au ramas niste taitei cu ceapa ... E cu ulei de ala de candela. Da noi il stingem si nu se simte ...
Nu mancasem de dimineata nimic. Dar taitetii trebuia sa ramana copiilor.
- Am mancat bine, in tren, multumesc.
Noaptea stralucea, stropita de stele. Aerul proaspat. Am iesit in curte. Femeile, copiii, cainii s-au asezat in jurul meu pe banca, pe o buturuga, pe un scaunel, pe jos, in tarana.
- Cand s-o ispravi ? ma intreba cea tanara. Un ou a ajuns sa coste cat o gaina, si o gaina cat un purcel. Refugiatii cu stare au scumpit viata foc. Mai cumparam si noi cate-un pic de lapte pentru copii, ca n-avem vaca. Nici strop de lapte ...
- De mi-ar veni baiatu ... ofta batrana. Si dupa o clipa de tacere : Invatatoarea a primit veste ca i-a murit barbatu.
- Aoleu, ce mai plangea ! spuse una din fetite.
- Baiatu lui Niculae Chioru din Pitesti – asa ii zicea lu tat-su, ca a pierdut un ochi in razboiu celalalt, ma lamuri batrana.
- Fata-i tot orfana de razboi. O lua o tusa de-a ei, o dadu la scoala si se intoarse invatatoare aici, la noi in sat, veri buni amandoi, spuse cea tanara.
- Poate de aia n-avu noroc ... Cica nu-i bine sa se ia veri.
- Da Anica a Gheorghitoaiei ? Tot veri ?
- Da de unde ? ! Nici macar dintr-un sat. Si nu ramase vaduva ? Multe vaduve la noi in sat, maica ! Parca i-a secerat pe toti.
- Biata Anica ! I s-a prapadit chiar la inceput fecioru.
- Si de atunci tot alearga sa afle .... Cica sa stie si ea cum a murit, ce-a spus cand a murit.
- S-a dus tocmai la Iasi ca sa dea de flacau care i-a inchis ochii lui Petrea, sa-i spuna si ei cum a fost ...
Ascultau grave fetitele amandoua, ascultau si dulaii ... Parca toata jalea satului se adunase acolo. Si toti voiau sa stie cum a murit Petra. Ce a spus cand a inchis ochii.
Unde mai intalnisem aceeasi tristete ? Aveam poate zece ani, poate doisprezece, cand repetam sa n-auda nimeni : Perdu en mer ... perdu en mer ... Cu timpul, povestea lui Pierre Loti, Pêcheurs d ‘ Islande, a intrat in lumea uitarii. Dar uneori, cand sufla vantul, mi se parea ca aduce din departare un geamat : Perdu en mer ... Era geamatul unor femei care si-au pierdut in uraganul marii feciorii, fratii, logodnicii, barbatii : Perdu en mer aux environs de Nordenfyord ( Pierdut pe mare, in imprejurimile Nordenfyord-ului ). Cuvintele sapate pe mormintele lor s-au sters din memoria mea. Si iata ca dupa atatia ani, in linistea unei nopti dintr-un sat pierdut intre dealuri – in Arges – uraganul razboiului imi aducea in memorie durerea femeilor de pe coasta Islandei. Desigur ca au cautat si ele sa afle care a fost ultimul cuvant al celui inghitit de valuri, daca a purtat fularul pe care mama l-a crosetat ...
O umbra se strecura in curte. Cainii o intampinara fara sa latre.
- E din Tulcea, sopti batrana. Omu ei e inchis. Era muncitor in port la Isaccea. Cica n-au mai vrut sa incarce vapoarele pana nu le mareste taxa. Cum s-ar zice, n-au mai vrut sa-i ajute pe nemti. Si au fost inchisi. Femeia si-a luat copiii si a plecat la Ploiesti, la maica-sa. Si au venit avioanele si i-au omorat copiii ... pe amandoi ... Ea era la lucru. Cand a venit acasa n-a mai gasit casa ... N-a mai gasit nimica ... Acum umbla cat e ziua de mare pe dealuri. Le e mila la oameni, ii mai dau cate ceva de mancare ... Sta aici la noi. Cand intra pe poarta n-o latra cainii ; le e mila si lor.
Ce simplu spunea : “ Le e mila si lor. “ “ Le e mila si lor ! “ repetau fetitele.
- Nici pe Anica a Gheorghitoaiei n-o latra ... facu cea mica.
- Mai bine nu se ducea, ofta batrana. Mai bine nu mai stia. Cica l-au batut cu centironu ... Si apropiindu-se de mine : Doctoru a fost de fata cand l-au batut pe Petrea, ca asa a poruncit Maresalu, sa fie de fata doctoru ... da, iaca, baiatu s-a prapadit, cu doctoru de fata .... Ce-o fi facut mititelu ca sa capete 25 de centiroane, nu stie biata Anica, da atata stie : ca a fost doctoru de fata, asa cum scrie la carte. Da vezi, baiatu n-a rabdat ... si, cu doctoru de fata cu tot, s-a prapadit. Acu maica-sa se tanguie cat e ziulica de lunga, cica i-o fi dat peste ochi ...
Fetitele suspina si ele, ca niste batrane.
- I-o fi dat peste ochi ....
Pe cea mica o chema Saftica. Pe cea mare, Ofelia ... Ofelia ? Mi se parea ca n-aud bine.
- Staturam cinci ani la Bucuresti, ca n-aveam pamant cu ce ne tine. Barbatu meu fu om de serviciu la teatru. Eu la stapan. Se facu foc soacra-mea cand auzi ca nu botezaram fata ca pe dumneaei. Se impaca numai cand se nascu cea mica, Saftica ... Atunci fu concentrat omu meu, in ‘ 39 ... Iaca-s cinci ani de-atunci ...
O poarta se deschidea spre o lume de nevoi ale caror izvoare, cat lumea de vechi, nu secau si pe care razboiul le alimenta, exasperand rabdarea celor mai rabdatori.
In timp ce femeile imi pregateau patul, langa mine fetitele sporovaiau ca niste gospodine in miniatura. Ne-am imprietenit numaidecat. Una din ele l-a adus sa mi-l prezinte pe Zaharache, o mica broasca-testoasa, alta mi-a pus in brate motanul.
- Il cheama Iago.
Pentru prima data, dupa multe zile, imi venea sa rad. “
( - extras din romanul “ Cartea Mironei “, de Cella Serghi )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu