Baza fiziologica a memoriei
Substratul material al memoriei nu este inca elucidat.
Exista ipoteza existentei a doua mecanisme distincte. In cazul memoriei de scurta durata, ea s-ar explica prin existenta unor circuite “ reverberante “ : lanturi de neuroni formand cate un circuit inchis.
Cand o excitatie nervoasa provine din exterior, ea oscileaza mai multe secunde in acest cerc – fapt care ar explica persistenta impresiei.
Intr-adevar, in formatia nervoasa din creier, numita hipocamp, exista numeroase asemenea circuite.
Totodata, leziunile care intervin in aceasta regiune provoaca evidente tulburari ale memoriei.
Al doilea mecanism trebuie sa explice inregistrarea informatiilor pe timp indelungat.
Demult, s-a presupus ca, datele senzoriale lasã o urmã in structurile cerebrale, urmã denumita engramã.
Dar, unde ? Si, in ce forma ?
Nu exista o demonstratie pe deplin convingatoare.
Am amintit, in lectia referitoare la sistemul nervos, de neurochirurgul Wilder Penfield. Acesta, efectuand o operatie pe creierul unei bolnave de epilepsie, ea si-a reamintit cu lux de amanunte, scene petrecute cu 20 de ani in urma, evenimente fara importanta – joaca baiatului ei in curte, vocea lui, amestecata cu strigatele copiilor, cu zgomotul strazii -, si care – atingandu-se portiuni in vecinatate – se succedau, ca intr-un film coerent.
Cum asemenea evocari, repetate si la alti bolnavi, surveneau cand operatia avea loc in lobul temporal, Penfield a presupus ca amintirile s-ar localiza in aceasta portiune a cortexului.
Concluziile sale nu au fost acceptate. Mai intai, totdeauna era vorba de epileptici, care au o excitabilitate particulara.
Apoi, potrivit altor date, cea mai mare parte a neuronilor are posibilitatea de a stoca informatii.
In ce fel se stocheaza o impresie ?
Ø McConnell a facut experiente cu un vierme primitiv, numit « planaria « ( vierme de 1 – 2 cm, traind in apa dulce ).
Acesta a invatat o « reactie conditionata “, facand 150 de incercari.
Taiat in doua, viermele se reface.
Exemplarul provenind din coada viermelui – opusa celei cu ganglioni cefalici – invata aceeasi reactie, facand numai 40 de incercari.
McConnll presupune ca, experienta acumulata de planaria se pastreaza in ARN, acidul ribonucleic, comun ambelor parti din corpul planariei initiale.
Ipoteza isi gaseste confirmarea in alt caz, cand viermele este introdus intr-o solutie dizolvanta a ARN-ului, a acidului ribonucleic, caz in care, nu se mai observa niciun transfer de experienta.
Tot acelasi cercetator, constata ca, atunci cand un vierme mai mare, inghite un vierme mai mic, dupa ce viermele mai mic invata ( a invatat, invatase) o reactie ( anume ), viermele cel mare realizeaza si el performante superioare celor obtinute de viermii, care nu au consumat ca el, viermisori “ invatati “ ( viermisori cu ‘ experienta “ ).
Experientele acestea, efectuate cu animale inferioare au fost verificate si in cazul altor animale mult mai evoluate.
Ø Astfel, Jacobson experimenteaza, folosind soareci care invata un labirint.
Apoi el extrage din creierul acestor soareci, ARN, acid ribonucleic, si il injecteaza ulterior in creierul altor soareci.
Acestia din urma, carora li s-a injectat acid ribonucleic de la soarecii care invatau un labirint, invata la randul lor acelasi labirint facand mai putine erori.
Alti cercetatori, repetand aceasta experienta, nu au obtinut totusi rezultate similare.
Apoi, s-a observat ca, progresele mai rapide ale soarecilor carora li s-a injectat acid ribonucleic ( ARN ), s-ar putea explica, nu prin structura acestei substante, adica a acidului ribonucleic modificat prin invatare, ci pur si simplu, datorita excitarii produse prin injectarea propriu-zisa.
In ce fel ar avea loc engramarea in acidul ribonucleic sau ARN ?
Hyden o explica in felul urmator :
Excitand acidul ribonucleic ( ARN-ul ), el creeaza anumite proteine sensibile la tipul de impuls care a dus la formarea lor.
Ulterior, orice impuls foarte slab, apropiat ca structura de impulsul initial, activeaza proteinele respective, emitand impulsuri care duc la formarea imaginii.
Desigur, o imagine ar implica o coordonare de zeci de mii, sau sute de mii de impulsuri.
Este o ipoteza, care nu intruneste acceptul tuturor neurobiologilor.
J. Eccles, renumit specialist in fiziologia sistemului nervos, sustine o alta ipoteza :
Un neuron transmite o excitatie prin axonul sau.
Axonul, prin sinapse, intra in legatura, fie cu dendritele, fie cu corpul altei celule nervoase ( altui neuron ).
Dupa Eccles, o excitare repetata a neuronului ar duce la aparitia unor noi puncte de contact ( prin prelungiri ale axonului ) cu celula urmatoare, ceea ce ar facilita circulatia influxului nervos, si ar explica posibilitatile de reamintire.
Formarea noilor puncte de contact ar presupune insa, o durata de 6 ore, fapt confirmat de unele observatii.
Sunt si alte ipoteze : unii scot in relief relatiile dintre neuroni si nevroglie ( celule numeroase, care au un rol de suport neuronal ). Dupa cum am spus de la inceput, chestiunea nu este solutionata. Ceea ce pare cert, este ca : ( 1 ) nu exista zone speciale destinate memoriei ; ( 2 ) posibilitatile de engramare sunt practic nelimitate, date fiind miliardele de neuroni, intre care exista un numar urias de conexiuni.
( - extras din Psihologie generala, prof.univ.dr. Andrei Cosmovici, Univ. Al. I. Cuza, Iasi, Ed. Collegium Polirom, Iasi, 1996 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu