“ Treceam cu Lisandra prin Cismigiu si ne indreptam spre sediul Apãrãrii Patriotice din strada Berzei, unde se injgheba Universitatea liberã, democratã.
Lisandra era exuberanta.
- Rectorul Universitatii a primit sa fie rectorul universitatii noastre. E un matematician cunoscut peste hotare. A fost incantat ca avem pana acum opt sute de studenti. Ne va da o sala de cursuri, la Universitate. I-am aratat lista profesorilor. M-a sfatuit pe cine sa mai aduc : “ Fiecare intelectual care vine alaturi de noi intareste randurile noastre “. Exact ce-ti spuneam si eu, Mirona. Am vorbit despre duplicitatea guvernului si de burghezia care il sustine. Mi-a replicat cu un citat cunoscut : “ Daca axiomele geometrice ar atinge interesele oamenilor, ar fi si ele contestate “.
- Totusi, Lis, eu nu cred ca cineva mai poate sa fie alaturi de fascisti, dupa toate cate s-au intamplat.
- Asta inseamna ca nu stii ce se petrece in Nordul Ardealului. Nu stii cum sunt sabotate conditiile de armistitiu si ce lupta au inceput partidele asa-zise “ istorice “ impotriva fortelor progresiste ...
O boare de lumina alba invaluia lacul pe care patinau cativa copii si adolescenti. Dar cei mai multi stateau pe margine si priveau cu jind.
- Toata noaptea am scris despre oameni care ravneau la o coaja de cartof. Si acum mi-e mila de copiii care nu au patine.
- Idealul ar fi ca intr-o zi sa nu mai existe o problema a cartofilor, ci o problema a patinelor, a suras Lisandra.
- Spune-mi, Lis, cum ti-ai pastrat optimismul ? increderea asta neclintita in viata ? Razboiul a scos la iveala tot ce contine omul mai crud, mai josnic si mai bestial.
- Si tot ce contine mai frumos, mai bun, mai generos. Daca Metzel e aici, daca a evadat, inseamna ca i-au dat curaj armatele care inainteaza din Rasarit si din Apus cu atatea jertfe. Inseamna ca l-au ajutat partizanii. Inseamna ca a fost ajutat de oameni care si-au pus viata in joc pentru el, i-au dat o coaja de paine, o cana cu apa si un acoperis la nevoie.
- Daca ai cunoaste durerea lui Metzel !
- Totul e sa nu se mai repete ...
- Ce sa se mai repete ? Alfred Metzel alti copii n-are.
- Au fost sate rase de pe fata pamantului : Lidice in Cehoslovacia, Oradour in Franta ... Nu mai trebuie sa se repete, Mirona. Nu mai trebuie sa se repete ! Nimeni nu mai poate sa spuna : “ Nu stiu, n-am stiut, nu-mi pasa “.
Februarie, 1945
Sala amfiteatrului era intesata de lume. Am ajuns, ca de obicei, tarziu, si, neindraznind sa trec mai in fata, am ramas langa usa. Rectorul vorbea, dar nu puteam sa-l urmaresc. Ma intrebam unde-i Lisandra. Ea urma sa ia cuvantul din partea secretariatului Universitatii libere. Eram sigura ca se afla undeva, in primele randuri. Va purta, probabil, aceeasi bluza alba, dar scrobita, ca in zile mari, fusta albastra. Amandoua fustele ei sunt prea lungi. De cate ori n-am vrut sa bag foarfeca in ele, sa le refac tivul ! Dar in cele din urma am recunoscut ca-i sta bine asa. Ii subtiaza talia, ii accentueaza feminitatea si gratia.
Rectorul vorbea despre Lisandra, aratand cat de mult a muncit. Cu fiecare a stat de vorba, pe fiecare l-a intrebat de ce n-a putut sa invete altadata, ce i-ar placea mai mult : matematica, muzica, istoria artelor ?
Ma gandeam ce placere trebuie sa-i faca Lisandrei sa vada o palarie de catifea o broboada, langa un ofiter mai in varsta un tanar muncitor.
- Aceasta zi, care trebuia sa fie pentru noi o sarbatoare, spunea rectorul, poarta o dureroasa umbra ...
De ce trebuia sa fie si nu e ? ... Si de ce poarta o dureroasa umbra ?
- Partidele asa-zise “ istorice “ folosindu-se de huligani si legionari ....
- Ce legatura au toate astea cu inaugurarea ? indraznesc sa intreb pe vecinul din dreapta.
Dar omul nu-mi raspunde. E atent ca un premiant la scoala, cu toate ca are tample carunte .. Poate ca Lisandra s-a dus s-o aduca pe Fiameta ... Poate ca e acolo, langa rector, si eu n-o vad.
- Plugarii au hotarat sa imparta mosiile.
Ce legatura au toate astea cu deschiderea universitatii ?
- Au hotarat sa-si faca singuri dreptate.
Mi se pare ca-l aud pe Stefan .... “ La tara e prapad ... “ Il vad in haine de calarie, fular de culoarea oului de rata, cravasa .... Stefan nu mai exista ....
- Folosindu-se de huligani si legionari, guvernul ...
Imi vine sa spun : Da, stiu, am vazut ... Mai bine zis am auzit discursul de la Aro, gloantele care au suierat in fata Palatului. Focurile de arme care se trageau din Palat, de la Interne ... Vorba Lisandrei : « A inceput demascarea vulpilor batrane ... « Noroc ca nu era acolo, ea nu lipseste de la niciun miting ....
- Lisandra Olt, care se afla in echipele patriotice, care ducea munca de lamurire la tara ...
Eu credeam ca s-a dus sa-si aduca fetita ...
- .... a fost lovita de un glonte vrajmas !
Cine ? Cum a fost lovita ? Imi vine sa strig : Vorbeste, omule ! A fost ranita Lis ?
- Cadavrul a fost transportat la Morga ...
- Nu e adevarat !
Nu stiu daca a fost un geamat sau un tipat. Daca am strigat eu sau altcineva. Toata lumea era in picioare, toti ochii indreptati asupra mea. Nu stiu cum am iesit de acolo, cum am coborat scarile, cum de nu m-am impiedicat si cum m-am pomenit intr-un taxi.
- La Morga !
Ma uitam pe geam si nu recunosteam nicio strada. Lume ... lume ... Incotro mergea fiecare ? Lisandra a murit ? Nu se poate ! Daca ar fi fost adevarat, ar fi pornit care-ncotro sa incerce sa faca ceva. Sa incerce ce ? A murit ... Ce simplu ! Nu, nu se poate. Moarta Lisandra ? Imi venea sa-i spun soferului sa opreasca. Sa stau de vorba cu el. Sa-l intreb daca e cu putinta sa moara Lis. Cred ca si soferul stie ca asta nu se poate .... Dar el n-o cunoaste ... Poate nimeni n-o cunoaste .... E usor sa spui “ A murit “ ...
Lacrimile imi curgeau fara sa le mai pot stapani.
Nu voi scrie nimic despre ratacirile mele pana ce am gasit-o pe Lis. In seara aceea s-a intrerupt lumina in tot orasul. Nu-mi amintesc decat mirosul de iod, sala intunecata. O lumanare palpaind, un cearsaf acoperind o viata intreaga. Cineva m-a intrebat daca vreau s-o vad.
- Nu ! Nu !
Voiam sa raman cu imaginea ei, vie. Lisandra era pentru mine simbolul vietii, si asa trebuia sa ramana : vie ca viata.
Era lume care soptea, discuta, cum a fost, cum s-a intamplat, cate transfuzii i s-au facut, cine a dat sange .. Eu nu voiam sa ascult. Pentru mine exista o singura realitate : Lisandra. Si ea era acolo, sub un cearsaf alb ....
Am plecat fara sa scot un cuvant.
Pe strada, in urma mea, pasi. De ce nu pot fi ai tai pasii astia, Lis ? ! Era tot intuneric atunci cand m-ai urmarit in drum spre casa, intr-o seara. Pe asfalt rasunau pasii tai. Nu voi uita niciodata cum rasunau pasii tai. Erai vie. “ N-am lampa de buzunar “, mi-ai spus intr-un tarziu. Ce muzical suna vocea ta ! Mi se parea c-o mai auzisem demult, in copilarie. Poate glasul lui Trude semana cu al tau. Poate ca asa sunã glasul copiilor : ca niste clopotei de argint. “ M-am folosit de dara de lumina a lanternei “. Ce nevoie aveai de o dara de lumina, Lis, tu, care erai numai lumina ? ...
Si acum rasunau in urma mea pasi. Dar nu mai puteau fi ai Lisandrei. Nu mai era cu putinta ! In gama uimitoare a ceea ce e posibil, minunea asta era cu desavarsire exclusa : rasunetul pasilor ei pe asfalt. Incoltita de cei ce voiau sa-si pastreze privilegiile cu orice pret, chiar cu pretul unui razboi, pasii ei stau unde s-o duca. Pasii ei rasunau in jungla unei nopti pe care voia s-o risipeasca. “ Sunt o rotita, avea obiceiul sa spuna, o rotita intr-un mecanism bine inchegat, bine condus “ ...
Cand spunea “ Tovarasii mei ‘ i se lumina fata.
Cine umbla acum in urma mea ? Mi se parea ca o tradez pe Lisandra ascultand alti pasi. Mi se parea o impietate ca alti pasi sa rasune in noaptea asta in apropierea mea ...
- Buna seara.
N-am vrut sa intorc capul.
- Sunt un prieten al Lisandrei ....
As fi vrut sa-i raspund : “ Avea multi prieteni, multi tovarasi, dar dusmanii au fost mai tari “ ... La ce ar folosi sa vorbesc ? Ce-as mai putea sa aflu ? ce se mai poate schimba ? Nu puteam sa vorbesc si nici nu voiam. Omul tacea si el. Intunericul dainuia greu.
- Stiu ca ati fost prietene ....
Intorc capul. Dar, in intuneric, nu-l recunosc.
- Noi ne-am cunoscut, la tara .... Eu sunt Vasile ...
Ma opresc si-l privesc in fata. Intunericul nu ma impiedica sa revad scena din drum : Madeleine, Stefan, Vasile ... Fata tuciurie, ochii ca pacura. Dar parca e mai inalt, umerii mai largi. Mi se pare ca aud : “ E paine si paine ... “
- Un aviator francez m-a intrebat ...
- Jacquot ?
- Da, e aici, cu escadra Normandie.
- Cum as putea sa-l gasesc ?
- Are sa va caute. I-am dat adresa. Stiu ca ati gazduit-o pe Lisandra.
Abia imi tineam plansul. Jacquot e aici, si eu nu ma pot bucura. As fi vrut sa strig : De ce ? De ce ?
- Am s-o aduc pe fetita Lisandrei. Ati vrea sa aveti grija ei, cateva zile, pana cand ? ...
M-a podidit plansul. Ii eram recunoscatoare pentru aceasta incredere. As fi vrut sa-i vorbesc despre tot ce ma lega de Lisandra, as fi vrut sa inteleaga ce a insemnat pentru mine.
- Ma simt singura ! am spus. Nespus de singura. Era unica mea prietena.
- E o pierdere grea pentru noi. Dar dumneata mai ai prieteni, sa stii. O sa mai stam de vorba. Ai sa vezi ca ai foarte multi prieteni ...
[ ... ]
Azi am tinut prima mea conferinta.
Sala, ca si cand ar fi fost reflectata in oglinzi paralele, parea fara sfarsit. Eram sigura ca n-as putea vorbi decat noptii, cerului instelat. Si iata-ma in plina lumina. Pe masa, cateva hartii, note, idei schitate. Dar foile parca se multiplicau si, usoare ca puful de papadie, se ridicau, zburau .. In urechi imi zbarnaiau motoare .... Avioane decolau, zburau .... Lumea astepta. Mi se parea ca-l recunosc pe Tomita, care-mi face semn : “ Hai, Mirona, da-i drumul ! “ Vasile imi zambea cu intelegere, bland. “ Stiu ca nu ti-e usor. Ti-a murit o prietena, ti-a plecat un prieten .. Dar uita-te in sala, si ai sa vezi cati prieteni ai “. Mi se parea ca-i recunosc pe Irina, pe Eliza, pe Metzel, chiar si pe Marta, pe Sonia ... O fetita semana cu Lisandra. As fi vrut sa strig : Fiameta ! sa intind bratele pana la ea.
Nu stiu cum se legau idei si imagini. Daca ma aflam pe estrada, in plina lumina, sau dintr-un colt intunecat al salii, o ascultam pe Lisandra. Cand m-am dezmeticit, lumea aplauda. Sala iesea din ceata, bratele se lungeau, se inmulteau, ajungeau pana la mine. Fumul se risipea.
Vasile mi-a adus-o pe Fiameta. Cand am luat-o in brate si s-a lipit de mine, mi-am amintit de mica Ines, cand am gasit-o in pivnita langa bunica ei moarta. Ii simteam parca si acum povara, revedeam goana cu Ines in brate, in acel oras cu catedrale gotice, in care oamenii erau fugariti de oameni. “ Sa vezi, Mirona, ce fata am ! imi soptea Lisandra ...
- Ma cheama Dolores-Andra, am doua nume. Mama imi spune Fiameta, asa-i place ei ...
Are ochii luminosi ca o dimineata de vara, parul in nuante inchise, potolite, ca frunzele toamna, de un auriu vested, nu viu ca o vapaie, cum il avea Lis. De ce este atat de palida, daca a stat la tara ? A stat cu alti cinci copii intr-un bordei sapat in munte. Muntele ii tinea de cald. Mancare, ce se gasea. Dar nasucul porneste in vant, curios, curajos, ca al Lisandrei. Gura, foarte bine conturata, frumoasa, mare. Strungareata si o gropita in barbie scad putin severitatea frntii, tristetea gurii. Fiameta are totul ca sa devina frumoasa : siguranta in miscari a lui Octav, supletea si gratia Lisandrei.
- O sa fiu dansatoare, mi-a declarat, apucandu-si rochita cu amandoua manutele.
Rochita albastra, cordon rosu de lac. Nimeni n-a imbracat-o in negru. Nu i s-a spus adevarul. Dar doliul il simti inchis undeva intr-un ungher de suflet, si strabate destul de bine in lumina ochilor ei castanii, mari si rotunzi.
- Cati ani ai, Fiameta ?
- Sapte.
Sapte ani de razboi, sapte ani de rezistenta ! In sfarsit, o zi frumoasa. Bucuria e mare, prea mare pentru sufletul ei de copil. A venit mama. Sunt in sfarsit impreuna. O zi, doua, apoi iar asteptare si dor. Trebuie sa vie mama s-o ia de tot, dar vine un strain, care nu indrazneste sa-i spuie ce s-a intamplat. Va avea timp sa afle ...
- Sigur ca ai sa fii dansatoare, daca iti place ... surade Vasile.
- Si tu, m-a intrebat Fiameta, de ce ai atatea hartii si caiete pe masa ?
- Vreau sa scriu o carte.
Fiameta deschis ochii mari. Ochii copiilor pictati de Tonitza.
- Cum se scrie o carte ?
Fiameta doarme. Pe scaunul pe care-si punea Lisandra bluza alba, fusta cenusie sunt asezate acum, la fel de ordonat, o rochita albastra, un cordon rosu de lac. Pe perna alba sunt imprastiate inele matasoase de culoarea castanei.
Chipul Fiametei e trist. Fruntea se incrunta. Somnul e nelinistit. Umbrele razboiului o mai apasa. Fata ei mica tresare. Dar, treptat, se linisteste, respira egal. Razboiul se indeparteaza. Pacea se apropie .. Se asterne usor pe fata ei alba ...
Cum se scrie o carte ? Nu stiu .... “.
( extras din romanul “ Cartea Mironei “, de Cella Serghi )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu