“ Am crezut ca, doborata de oboseala, am sa adorm. Dar puricii m-au asaltat. Am iesit in curte, mi-am scuturat toalele si le-am intins pe iarba. Concertul broastelor si taraitul neobosit al greierilor mareau atmosfera de basm a noptii. Dulaii au venit langa mine. I-am intrebat daca au purici. Nu stiu ce mi-au raspuns. Somnul se apropia. Stefan imi soptea :
« Trebuie sa-ti vorbesc despre ochii tai, pe care atata vreme i-am privit pana la exaltare si ameteala. De ce nu vrei sa vii ? Cum poti sa stai departe de mine ? De ce atata darzenie ? De ce atata furie si patima ? Iarta-ma ca-ti scriu incoerent ! Sunt bolnav. Nu mai pot sa citesc, nici sa scriu. Nu pot sa dorm. Vino ! Drumul e greu, primejdios ... Aici o sa ai liniste. E atata liniste ... Madeleine stie. A inteles tot ... Madeleine pleaca ... Pleaca la Bran. Vino ! Te astept ... “
Daca nu m-ar fi asteptat Stefan, casuta aceea stramba, intre dealuri, cu lacul de poveste in spate, mi-ar fi ajuns ....
Cate ore am stat in praf a doua zi, de cate ori am incercat, ridicand bratul, sa opresc pe sosea o masina ? ... Pierdusem orice nadejde, cand, la cativa pasi, se opri o cisterna. Avea o pana de cauciuc. In fata, langa sofer, mai erau doi tineri. Soferul accepta sa ma ia, dar n-avea loc decat in spate. Saftica imi intinse cutiuta in care tinea broasca-testoasa ... Imi dadeam seama ca sacrificiul pe care voia sa-l faca e greu. I-am explicat :
- E razboi. Nu are acte.
- Nici Iago nu are acte ! facu Saftica.
Am luat-o in brate, am sarutat-o. Oare ar fi fost in stare sa mi-l daruiasca ?
Batrana, ingrijorata, imi arata cerul.
- S-au adunat nori ; daca incepe ploaia ?
Mama fetitelor imi intindea un pachet cu ceva de-ale gurii. Nu stiam cum sa le multumesc. In clipa despartirii le-am dat fetitelor baticul de pe cap, fularul de la gat si bani sa-si cumpere bomboane.
Masina a pornit. Dar n-a trecut mult, si s-a oprit iar. Cei din fata au coborat. Unul din ei, scund, spelb, cu ochii bulbucati, purta ochelari grosi. Semana cu Roger. Celalalt, oaches, sui, cu parul ca peria. Se desfacuse, dupa cum ne explica soferul, un contact la siguranta. Toate incercarile de a urni masina au fost zadarnice. Cum sa impingi o cisterna pe un drum care urca ? Timpul trecea incet, nemilos, norii se adunau negri. Dupa aproape doua ore de asteptare, pe langa noi a trecut un camion cu baloturi de hartie, care ne-a tras pana am dat de o vale. Atunci s-a pornit ploaia.
Parea o rupere de nori, o ploaie de vara care trece repede. Sub haina de ploaie – o pusesem pe cap – stateam ascunsa ca intr-un cort si eram sigura ca in cateva minute ajungem, cand masina s-a oprit brusc. In fata noastra, uniforme nemtesti.
- Trebuie sa va dati jos ! s-au rastit, dupa ce ne-au luat legitimatiile si celelalte acte.
Daca zaboveam nu mai prindeam, la Craiova, trenul spre Calafat, care trebuia sa ma lase, in drum, la Bãilesti. Dar nemtii tunau si fulgerau. Donner Wetter ! ( Fulgere si trasnete ! ) Cuvintele lor sacadate cadeau ca niste lovituri de ciocan si nu pricepeam ce vor, desi cunosteam limba.
- Cica nu sunt trecute numele noastre pe foaia de bord, ma lamuri tanarul care semana cu Roger.
Soferul ne cerea sa ii explicam neamtului ca nu se mai cere foaie de bord, si in surdina :
- Vrea spert, fir-ar sa fie ... Dar sunt prea multi, lua-i-ar sa-i ia, si daca numai unul face pe nebunul ...
Abia dupa o jumatate de ora de amenintari – ba ca vor cere relatii despre noi la Bucuresti, ba ca ne aresteaza pe loc – am fost lasati sa pornim mai departe. Ce mijloace de convingere intrebuintase tanarul cu ochelari aveam sa aflu mai tarziu, cand ne-a cerut cota parte.
La Craiova am ajuns dupa ce trenul plecase. Si iata-ma nevoita sa raman toata noaptea intr-un oras care-mi era cu desavarsire strain.
- Ce facem acum ? In gara e destul de primejdios, spuse oachesul cu privirea intunecata si trista.
Ploaia incetase. Trenciul pe care-l purtam peste pardesiu incepea sa se usuce. Dar imi era frig, dardaiam ...
- Stiu un fel de han, un birt, prin apropiere, facu celalalt. Avem avantajul ca suntem aproape. La cinci fara un sfert e alt tren.
Desi nu scoteam nici un cuvant, se intelegea ca voi ramane cu ei. Nu cunosteam orasul si era intuneric, razboi. Birtul in care am intrat era intunecos si rece, cu miros violent de butoaie de vin, de igrasie si de ceapa prajita. Cei cativa clienti vorbeau tare cu birtasul, accentuand parca golul, singuratatea, tristetea incaperii. Ceaiurile care ni s-au adus erau caldute, miroseau a ranced si nici n-am apucat sa le bem, ca i s-a si cerut plata.
- Cum am putea sa ne odihnim ? se interesa spelbul cu ochelari.
- Avem o singura camera.
- Nu-i nimic. O sa ne inchipuim ca suntem intr-o cabana, la munte, si prezentandu-se : Paul Dominic, vioara a doua la Filarmonica. Dumneavoastra, domnisoara, erati nelipsita la concerte intr-o vreme ... Iar catre tanarul oaches : N-am retinut numele dumitale ....
- Mircea Biru.
- Ne-am cunoscut la Ludovica ...
Urcam niste trepte inguste. Mirosul de ceapa prajita se departa, cel de mucegai ii lua locul. Birtasul ne lumina scara, apoi culoarul, cu o lumanare.
- Lumea e mica, observa Dominic.
Si iata-ne in aceeasi odaie toti trei. Zugraveala murdara, de culoarea serbetului, cu pete de grasime, urme de plosnite, frunze aurii. Doua paturi : unul langa perete, altul spre fereastra. Un lavoar de fier, un lighean smaltuit.
- Aveti vreo preferinta ? ma intreba Dominic, aratandu-mi patul.
- Multumesc ! Oriunde-i la fel.
- Poate ca-i mai bine langa fereastra. Stingem lumina si deschidem fereastra, spuse Biru prietenos, bland.
Eram multumita ca ma voi putea odihni. Mi-am intins haina pe tablia patului, sa se usuce. In loc de perna mi-am pus trusa, si peste ea o jacheta de lana.
- Cred ca ne vor prapadi plosnitele, spuse Dominic. Nu stiu de ce fuge lumea de avioane si nu de plosnite.
- Eu inteleg, replica Biru, si dupa ce stinse lumina deschise fereastra. Sa n-avem vreo alarma. Cerul s-a limpezit.
- Cred ca ora primejdiei a trecut.
Culcata cum eram, nu vedeam in camera decat fumul tigarilor urcand spre tavan. Din cand in cand se inaltau rotocoale perfecte. Imi aminteam cum incerca Stefan sa ma invete sa fumez si cum radea cand ma inecam. Nu mi-as fi inchipuit ca drumul va fi atat de lung si atat de greu. Dar eram multumita ca nu sunt singura si recunoscatoare celor doi tineri ca nu-mi dadeau atentie.
Dominic facea pe grozavul :
- Pe logodnicul Ludovicai l-am incuiat in camera mea cand a inceput rapaiala la 4 aprilie ... Trebuia sa-l vezi .... Geamurile erau intunecate de praf, de fum si de foc. Eu cantam la pian si-l sileam sa ma asculte. Inchipuie-ti acorduri de Wagner ... Tam-tam ... tam ... tam-tam ...
- De ce il sileai sa te asculte ?
In intuneric refaceam si mai bine chipul fiecaruia. Dominic, balai, cu parul netuns pe ceafa, avea o moliciune feminina in gesturi si o duritate neasteptata in glas, in ochii bulbucati, castanii.
- Ca sa-l vindec de frica. Sa fi vazut cum ii cadea monoclul, gulerul i se umezea, se mototolea, cravata i se desfacea singura. Nu-i mai ramasese decat lasitatea si spaima.
- Ce vrei ? Inchis intr-o odaie, incuiat, in timp ce bombele cadeau ...
- Murim o singura data.
- Dar si traim o singura data.
- Viata ? Ce mizerie ! Pe oameni tocmai asta-i masoara, ultima atitudine ! filozofa Dominic. O singura data ai prilejul sa fii superb. Viata e stupida, iremediabil stupida. Nu intalnesti in jurul tau decat iluzii si regrete. Sunt obosit de privirile care se agata de trecut sau de viitor ca sa-si suporte prezentul. Unde e fericirea ? Unde e frumusetea ? De ce e mareata tragedia antica ? Fiindca eroii mor ! Toti mor !
- Dar stiu pentru ce traiesc si pentru ce mor. Moartea e stupida cand mergi orbeste spre ea, ca si viata cand o traiesti la intamplare, sustinea Biru, domol.
- Numai la intamplare are haz ... Bineinteles, daca nu esti destul de imbecil ca sa ti se para ca ai ceea ce ai vrut sau vrei ceea ce ai, sau destul de ipocrit sau orb. In sfarsit, numai moartea iti da prilejul unei atitudini estetice. Ultimul spectacol e singurul interesant. Pentru acest ultim spectacol te plictisesti destul toata viata. Casti destul.
Si incepu sa caste.
In paienjenisul oboselii il vedeam pe Andrei, ofiter de jandarmi, strangand in brate o femeie in lumina orbitoare a unei explozii. Existau deci oameni pentru care viata avea atat de putin pret, incat primul spectacol interesant, si ultimul, sa fie moartea ? Roger, Andrei, Dominic .... gandeau, vorbeau la fel. Dar eu ? Nu imaginam pentru sfarsitul romanului meu un cutremur ? « Am sosit la timp sa impiedic un cataclism, spunea Jacquot. A fost un faimos cutremur la San Francisco, si lumea a ramas la fel, micuta mea Mirona. Dar cand revolutia a zgaltait pamantul in ‘ 917 ... “ Jacquot ... Jacquot .... Ii simteam mana pe umar. “ Trebuie sa acceptam riscul mortii, tocmai fiindca iubim viata “, spunea Biru, sau poate Jacquot ...
Atipisem, cand sirena, cu modulatiile ei prelungi, lugubre, sunã alarma. Am sarit in picioare. Biru, o data cu mine.
- Ce sincronizare ! facu Dominic, scotand linistit rotocoale de fum de rigara.
- Ce astepti ? intreba celalalt.
- Eu raman.
- Nu vii cu noi ?
- Nici nu ma gandesc.
- Numai sa nu ne incui, ca sa vezi cum ne comportam in fata mortii ! am spus.
- Deci n-ati dormit, domnisoara ?
- Nu ... n-am dormit.
- Si nu va e frica de mine ?
- Cunosc genul “ copil teribil “, dar te sfatuiesc sa cobori.
- De ce ?
- Fiindca spuneai ca esti un estet, si decorul asta nu-i tocmai somptuos ...
- Suntem la doi pasi de gara, spuse Biru. Nu-i prudent. Hai !
Mi-am pus haina de ploaie. Biru si-a luat valiza. Cand, iata-l si pe Dominic, in picioare, gata de plecare. Observand sfortarea mea de a-mi duce geamantanul, mi l-a luat. Era puternic, asa cum banuisem, omuletul acela spalacit si in aparenta pirpiriu.
- Dar ce aveti inauntru ? Pietre ?
- Pietre pretioase, am spus.
Biru era gata sa-mi ia valiza cealalta.
- Asta poate sa ramana. Sper sa ne intoarcem.
Am coborat toti trei scara ingusta.
- Si acum, incotro ? a intrebat Dominic, continuand sa caste. Vreti sa vedem oamenii alergand ca gandacii cand ii oparesti ?
Sirenele amutira. Linistea marea parca spaima. Oamenii ieseau din case, din curti. Cunosteau adaposturile. Dar noi ? Incotro ne duceam ? Dominic a pus jos geamantanele si si-a aprins o tigara.
- Tigara ! Tigara ! striga cineva. Stinge tigara !
- Dobitocii ! bombani Dominic. Ii lumineaza luna ca in plina zi, si ei repeta ca papagalii ce-au invatat la Apararea Pasiva. Eu va las. Iertati-ma, duduie, ca trebuie sa va restitui “ pietrele pretioase “.
Biru mi-a luat geamantanul.
- Trebuie sa iesim din oras. “
( - extras din romanul “ Cartea Mironei “ de Cella Serghi )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu