Un fapt care s-a dovedit decisiv pentru desfasurarea experimentului, l-a constituit revolta detinutilor.
Aceasta a izbucnit, pe neasteptate, in a doua zi.
Detinutii si-au scos castile de nylon de pe cap, si-au smuls numerele de identitate, au blocat usile celulelor cu paturile. Rebeliunea ii viza in mod direct pe gardieni, pe care detinutii ii amenintau si ii injurau. Dupa cateva ore de ezitari, gardienii i-au improscat cu substanta dintr-un stingator, fortand usile celulelor.
Inabusirea revoltei i-a incurajat pe gardieni sa se comporte violent, si sa-si perfectioneze metodele de dominare.
Ei au creat o celula, in care ii izolau pe cei neobedienti, si o alta, mai confortabila, in care erau gazduiti detinutii care respectau orbeste Regulamentul si ordinele.
Celor din urma li se acordau si alte privilegii. In felul acesta, gardienii au reusit sa ii dezbine pe detinuti. Ei au provocat, cum spun autorii, o “ dezintegrare sociala “, stimuland sentimentele de izolare si ostilitate la adresa celor aflati in aceeasi situatie.
De altminteri, merita precizat ca, experimentatorii au notat rareori comportamente de ajutorare ori de cooperare, intre detinuti ( Haney, Banks si Zimbardo, 1973 ). Acestia par sa fi interiorizat atitudinile negative pe care gardienii le nutreau pentru ei.
Probabil cea mai buna dovada a impactului situatiei imaginate de autori, asupra subiectilor, o constituie eliberarea a cinci detinuti inainte de sfarsitul experimentului, din cauza reactiilor lor emotionale extreme, a anxietatii si depresiei.
Unuia dintre ei, caruia i se refuzase cererea de (e)liberare conditionata, ii aparuse o eruptie pe suprafete intinse ale corpului.
Primul a fost pus in libertate, detinutul 8612, dupa numai 36 de ore de la debutul experimentului, ca urmare a unor crize de furie, a tipetelor intense, si a simptomelor ce indicau perturbari ale capacitatii de rationare.
Zimbardo si colegii lui au recunoscut numai intr-un text foarte recent ( Zimbardo, Maslach si Haney, 2000 ), faptul ca au interpretat aceasta prima atestare evidenta, a impactului situatiei, in maniera dispozitionala.
Ei au pus abandonul lui 8612 pe seama personalitatii acestuia, neglijand tocmai factorii situationali pe care ei insisi ii creasera.
Experimentul Stanford s-a incheiat inaintea termenului prevazut de experimentatori, din pricina reactiilor extreme ale subiectilor.
P. Zimbardo, seful proiectului de cercetare, s-a vazut nevoit sa opreasca totul dupa sase zile.
Decizia a fost luata la indemnul Christinei Maslach, viitoarea sotie a lui Zimbardo, care tocmai isi sustinuse teza de doctorat in Psihologie, si care, vizitand inchisoarea, a fost socata de tratamentul inuman aplicat subiectilor.
Ea si-a dat seama ca cercetatorii insisi, in special Zimbardo, erau foarte implicati in defasurarea experimentului, si ignorau reguli fundamentale de protectie a subiectilor ( Zimbardo, Maslach si Haney, 2000 ). Sub presiunea argumentelor ei, Zimbardo si echipa lui au admis, in cele din urma, ca imaginasera o situatie absurda, de pe urma careia sufereau oameni nevinovati.
Se afla experimentul Stanford in flagranta contradictie cu principiile de etica a cercetarii ?
Din multe puncte de vedere, nu se poate oferi decat un raspuns pozitiv la aceasta intrebare.
Fara niciun drept de indoiala, subiectilor li s-a provocat durere fizica si au fost umiliti, deci au suferit un rau psihic.
Zimbardo recunoaste ca ar fi trebuit sa-i puna capat experimentului, inca de a doua zi, atunci cand a fost silit sa libereze primul detinut cu simptome psihice pronuntate.
Recunoaste, de asemenea, ca violarea codului etic s-a produs, in principal, din cauza ca el si-a asumat rolul de director al inchisorii ( Zimbardo, Maslach si Haney, 2000 ).
Pe de alta parte, exista circumstante atenuante, ce pot fi invocate in apararea lui Zimbardo si a echipei lui.
Proiectul experimentului a fost aprobat de Comitetul de Eticã a Cercetãrii din Universitatea Stanford. Cercetatorilor li s-a recomandat numai, sa doteze inchisoarea cu stingatoare – care, ironia sortii, aveau sa fie folosite de gardieni pentru agresarea subiectilor-detinuti -, si sa anunte Cabinetul Medical despre desfasurarea studiului.
Este evident ca, membrii acestui Comitet nu au anticipat nici ei, asa cum nu anticipasera nici cei care gandisera experimentul, desfasurarea dramatica ce avea sa urmeze.
Subiectii au semnat, in cunostinta de cauza, formularele de participare.
Debriefing –ul s-a realizat cu o mare atentie pentru detalii ( Zimbardo, 1973 ).
In sfarsit, subiectii au fost urmariti timp de un an dupa incheierea studiului, constatandu-se ca efectele negative ale participarii au disparut treptat.
Singurul articol critic la adresa experimentului efectuat de Zimbardo si colaboratorii sai, pe care il cunoastem, este acela publicat de Banuazizi si Mohavedi ( 1975 ). Constructia argumentativa a acestor doi autori, are drept temelie ideea de caracteristica de cerere, lansata de Martin Orne ( 1962 ).
Asadar, experimentului Stanford i s-a adus aceeasi obiectie ca si experimentelor lui Milgram asupra obedientei.
Banuazizi si Mohavedi sustin, in esenta, ca subiectii au intrat in experiment cu stereotipuri puternice asupra rolurilor de gardian si detinut, ca, in contextul experimental, s-au aflat numerosi indici care le-au ingaduit subiectilor sa ghiceasca ipoteza, si ca, supunandu-se cerintelor percepute din situatia experimentala, subiectii au furnizat date, in acord cu ipoteza.
Autorii au realizat un studiu empiric, pentru a da consistenta demersului lor critic. Ei le-au prezentat subiectilor, o descriere a experimentului Stanford, si le-au cerut sa formuleze ipoteza.
Au constatat ca, 81 % dintre acesti subiecti au fost capabili sa articuleze intentia cercetatorilor, deci ipoteza generala a studiului.
Aceiasi subiecti, de asta data, in proportie de 89,9 %, au facut predictia ca, gardienii din experimentul Stanford se vor comporta opresiv si ostil, fata de detinuti.
Pe baza acestor rezultate, se poate trage concluzia ca si participantii in experimentul din vara anului 1971 au intuit ipotezele.
Banuazizi si Mohavedi considera ca subiectii lui Zimbardo si ai colegilor sai, au reactionat la caracteristicile de cerere, dar nu ca urmare a presiunilor situationale extraordinare.
Sa remarcam totusi ca, subiectii celor doi autori nu au putut prezice cum se vor comporta detinutii din inchisoarea de la Universitatea Stanford.
“ Variabilitatea mare a acestor predictii, scriu cei doi, comparata cu relativa uniformitate a predictiilor asupra gardienilor, pare sa reflecte natura difuza a conceptiilor populare despre rolul de detinut “ ( Banuazizi si Mohavedi, 1975, p. 158 ). Desigur, aceasta explicatie nu este suficienta pentru a salva credibilitatea interpretarii autorilor asupra experimentului Stanford.
De altfel, Banuazizi si Mohavedi ignora datele empirice oferite de Zimbardo si colaboratorii sai, care atesta faptul ca, subiectii au considerat situatia de experiment, cat se poate de reala.
De pilda, unii detinuti l-au rugat pe preotul catolic sa le aduca un avocat, care sa ii ajute sa scape din inchisoare ; gardienii se comportau mai agresiv cu detinutii, atunci cand credeau ca nu pot fi vazuti de directorul inchisorii ori de psihologi ( Haney, Banks si Zimbardo, 1973 ).
Astfel de date pledeaza, desigur, impotriva interpretarii inspirate de conceptul caracteristica de cerere.
Experimentul Stanford a fost un studiu asupra strategiilor adoptate de subiecti, pentru a face fata unei situatii de putere asimetrica, asemanatoare celei dintr-o inchisoar adevarata.
Subiectilor li s-a cerut sa joace rolul de gardieni ori detinuti pentru o perioada de doua saptamani.
Spre a se indeparta explicatia comportamentelor detinutilor si gardienilor, bazata pe trasaturile de personalitate, s-a facut o selectie riguroasa a subiectilor, in asa fel incat, la inceputul experimentului, diferentele dintre gardieni si detinuti au fost minime.
Astfel, originea reactiilor neasteptat de intense, adesea patologice, constatate nu se poate afla decat in “ situatia totala “ regizata de experimentatori.
Unele situatii exercita o influenta extrem de puternica asupra indivizilor, determinandu-i sa se comporte intr-o maniera pe care acestia nu o pot in niciun fel anticipa.
Tocmai pentru ca probeaza importanta analizei situationale, in descifrarea comportamentul uman, experimentul Stanford trebuie socotit unul dintre cele mai relevante studii de psihologie sociala.
( extras din cursul universitar Psihologia influentei sociale, prof.univ.dr.Stefan Boncu, Univ. Al.I.Cuza, Iasi, Ed. Collegium Polirom, Bucuresti, 2002 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu