“ Trude, dupa indicatiile pe care mi le daduse in ultima scrisoare, locuia chiar langa Augustiner Kirche intr-un bloc al carui intendent era tatal ei. Ce bine imi aduceam aminte de el ! Un om cu privirea blajina, slabut, straveziu, cu ochi blanzi. Stia poezii de Heine pe dinafara si ne acorda pianul “ aproape gratis “, cum recunostea pana si tanti Marie. La inceput a dus-o greu la Viena. Dupa trei ani ( urmand un curs, se calificase mecanic ), a fost angajat in locul cumnatului sau, care zacea in spital, la un bloc cu multe etaje.
Acolo credeam ca o voi gasi pe Trude, care era maritata cu un violonist, avea o fetita si era fericita.
Portarul, un adolescent cu multe insigne, caruia i-am spus politicos : “ Domnule portar “, m-a cercetat sever.
- Nu exista portar, eu sunt intendentul ...
- Atunci, poate-l cunosti pe mecanicul Vogelsang. Un om mai in varsta.
- Se prea poate. Nu sunt aici de la facerea lumii.
- Dar mai de curand decat de la facerea lumii, mai recent, n-a avut casa asta un mecanic Vogelsang ?
- Din pacate, da ! mi-a raspuns veninos.
Vazand ca n-o pot scoate la capat si banuind ca e vorba de un conflict personal, l-am luat binisor, pe un ton mai indulcit :
- Am fost prietena cu fiica lui, Trude ...
- Felicitarile mele pentru astfel de prietenii ! a raspuns baietanul spelb, cu nasul turtit, cu ochii spalaciti de peste fiert, cu freza bine pieptanata si lustruita, la dreapta cararii laptoase.
Fara sa-mi pierd calmul, am spus :
- Stiam ca vienezii sunt politicosi !
- Eu sunt german, si cand mi se pomeneste de o anumita rasa murdara ...
Mi-a intors spatele.
- Vazut din spate, esti mult mai interesant si mai inteligent, am spus, si am plecat furioasa.
Dar n-am facut doi pasi, si m-am pomenit prinsa de mana, zdravan.
- Nu mi-ai spus cum sunt din profil, ranjea tanarul cârn.
- Dezgustator, am creplicat prompt.
- Pentru toate aceste insulte, vei da socoteala, domnisoara !
- Daca vor iesi prea putine la socoteala, am si provizii, sa stii.
In clipa aceea se opri o masina impunatoare in fata portii blocului. Un militar, cat se poate de galonat, a coborat. Intendentul mi-a dat drumul si s-a repezit, reusind s-o ia inaintea celuilalt si sa faca militareste drepti. Ma uitam cum da umerii spre spate si bate soldateste si foarte nemteste din bocanci. De mine uitase.
Am rasuflat usurata. Simteam, fara sa stiu bine de ce, ca nu trebuie sa am incurcaturi cu politia ... Deodata, mi-am amintit ca Trude imi scrisese candva ca da lectii de gimnastica fetitei unei doamne instarite, care tinea o cafenea peste drum de locuinta ei. Abia atunci mi-am dat seama ca de la Triest nu mancasem nimic. Intrand, am vrut sa intreb numaidecat pe cineva, pe casierita bunaoara, daca stie ceva despre Trude. Dar experienta cu intendentul fiind proaspata, m-am asezat la o masa, hotarata sa intru in vorba cu chelnerul mai pe indelete, in timp ce ma va servi. Am inceput prin a intreba cat e ceasul. Apoi, daca se poate dejuna acolo, daca e ceata totdeauna la Viena, asa ca la Londra, daca n-a servit cumva la un restaurant la Paris si daca doamna care e la casa nu e cumva chiar patroana cafenelei.
- Am auzit ca are nevoie de o profesoara de gimnastica pentru fetita ei ...
Nu s-a mirat.
- Tot ce se poate. A avut una mai inainte, dar ... Facand o pauza, sufla printre dinti, sa n-auda nimeni : Stiti ... era ... adica nu era arianã ...
- Da, da, inteleg.
Faptul ca intelesesem asa de usor ii cuceri increderea.
- Ma duc s-o intreb pe doamna ...
- Prefer sa mergem impreuna, sa ma prezinti dumneata daca vrei.
Era multumit ca patroana va vedea ca, daca a pierdut multa vreme cu un client, era intr-un fel tot in interes de serviciu.
- Domnisoara vrea sa va vorbeasca, rosti chelnerul, si se retrase.
Am inceput fara ocol :
- Am auzit ca aveti nevoie de o profesoara de gimnastica pentru fetita dumneavoastra ..
Femeia rotii ochii imprejur.
- Eu sunt si profesoara de franceza si de pian, urmai, si ar profita in ambele directii. Am o metoda noua, predau franceza in timpul orei de gimnastica si unele exercitii le acompaniez la pian. Nu iau pentru asta mai mult. De bani nici nu prea am nevoie. M-as multumi cu o masa de trei ori pe saptamana, cand dau lectiile. Gimnastica ritmica ...
In momentul acela se apropie un barbat.
- E sotul meu, s-a nimerit bine. E ora cand imi ia locul la casa. Facem cu schimbul. Asa ca o sa putem sta de vorba.
La o masa, in fund, unde veneau tot felul de mirosuri de bucat, a inceput sa ma descoasa. De unde stiam ca are o fetita care are nevoie de profesoara ? I-am pomenit de Trude.
A intors numaidecat capul intr-o parte si in alta, sa vada daca n-aude nimeni.
- Mi-a fost prietena, in copilarie ... Nu stiu cum pot s-o gasesc.
- Nu mai e. A plecat.
- Unde ?
- La Budapesta. Un an de zile s-a zbatut sa plece, si-a gasit un loc de spalatoreasa la un hotel acolo.
- Trude ? E poate o confuzie ...
- A avut mare protectie, si daca i-ar avea pe barbatul ei si fetita ...
- Dar cum, s-a despartit de ei ? Cum s-a indurat ? Eu cred ca-i o confuzie ...
- Tatal si sotul ei sunt in lagar ... Batrana, mama ei, e surda. De la o vreme, aproape ca nici nu mai vede. Traia din cersit. Dar acum nu mai au voie sa cerseasca ...In sfarsit, intelegeti ...
- Si fetita, am intrebat cu un nod in gat, Ines ?
- E cu bunica. Batrana se stingea de foame si-i aducea ei ....
- Si unde stau ?
Femeia privi din nou imprejur, apoi, cu voce si mai scazuta :
- Domnisoara, e un secret mare ... Vad ca sunteti straina, altfel n-as scoate un cuvant. Dar sa stiti ca ma nenorociti daca suflati o vorba, si am si eu un copil, o fetita ...
- Gnädige Frau, am spus in nemteasca mea destul de curenta, puteti avea toata increderea. Adevarul e ca v-am propus sa dau lectii numai ca sa aflu cate ceva despre Trude, dar eu plec chiar maine in tara, sunt din România. Ce interes as avea sa va fac neplaceri ? Dimpotriva.
A mai privit de cateva ori imprejur si apoi, cu un creion cu care pana atunci se jucase nervoasa, a scris pe marmora alba : “ Sunt la mine in pivnita, amandoua ... “ Si apoi, stergand cu degetul de cateva ori, pana nu a mai ramas nici o urma, a continuat in soapta :
- Trude sperã sa poata sa-si ia intr-o zi copilul acolo. Stiu ca face demersuri disperate. Multi in situatia ei s-au omorat ... I-am promis sa le iau la mine. Erau pe trotuar, in strada. Li s-a luat tot ce au avut.
Deodata, incepu sa rada zgomotos. Era atat de nepotrivit rasul acela cu momentul pe care-l traiam, incat m-am speriat. Am crezut c-a innebunit.
- Mi s-a parut ca cineva ne urmareste, ma lamuri cu o figura schimonosita, intre zambete fortate si o tristete fireasca. Am ras si eu, ca lumea sa creada ca ne amuzam ....
Nu intelegeam totusi cum a putut Trude sa se desparta de Ines. Imi aminteam de scrisorile ei, adevarate explozii de bucurie : “ Voi avea un copil. Sunt fericita. As vrea sa fie fetita ... “ Si o alta scrisoare : “ Am o fetita. O cheama Mirona ca pe tine, Ines ca pe mama sotului meu si Ilse ca pe mama mea : Mirona – Ines – Ilse. Nu e frumos ? “
- Era singura posibilitate s-o salveze, izbucni patroana iar intr-un ras zgomotos, si intinzandu-mi mana voiniceste, asa incat ceilalti sa vada ca intre noi e o atmosfera de veche prietenie, se ridica.
- Nu pot vedea fetita ? am intrebat.
Razand, reusi sa-mi sopteasca.
- E greu si inutil. Din cauza lipsei de aer, e foarte slabita. E chestie de zile ... Daca are noroc si vin hartiile azi-maine, poate scapa. Apoi, tot vesela, in timp ce mie mi se innodau lacrimile in gat : Metoda dumitale e foarte amuzanta. Gimnastica in timpul orei de franceza. Franceza in timpul orei de gimnastica. Foarte practic, foarte ingenios. Uite, sa-i spun si lui Hans ..
Am plecat de acolo cu sufletul strivit si fara sa stiu incotro s-o apuc.
Mi se parea ca fiecare om care zambeste sau rade comunica altuia o veste sinistra, ca muschii fetelor se destind numai in masura in care trebuie sa acopere, sa ascunda sufletul intunecat si ghemuit de groaza.
A doua zi, dupa o noapte lunga – dormisem putin si visasem urat -, m-am dus la aceeasi cafenea, cu un pachet in care aveam bomboane, turta dulce si o rochita pentru micuta Ines. Si iata ce am aflat : Batrana a murit in noaptea aceea. Fetita, care n-avea nici sase ani, nu scosese un cuvant, un geamat. Stia ca sunt ascunse acolo in mare taina. La inceput a crezut ca bunica la lesinat si a vrut sa-i dea apa sa bea. A deschis gura moartei ca sa-i toarne apa pe gat. Pe urma a stropit-o cu apa ca s-o trezeasca, a invelit-o ca s-o incalzeasca. A stat langa ea ca s-o fereasca de soareci. Dar cand i-a vazut ochii deschisi, mari si sticlosi, si gura cascata, s-a speriat si s-a ascuns dupa niste lazi goale. Totusi, la gandul ca mama o va intreba intr-o zi cum s-a intamplat, ce a facut pentru bunica, si-a invins groaza si s-a dus inapoi langa moarta, s-a culcat alaturi si a luat-o in brate ca s-o incalzeasca.
- Nu stiu cum a rezistat copilul. Daca ati sti cat o iubea Trude, cum o pazea de tot ce ar fi putut s-o tulbure si cum o rasfata ! Ce va deveni un copil care a stat o noapte intreaga cautand, cu manutele ei, sa incalzeasca un cadavru ?
Spunand toate acestea, Frau Wilma uitase ca mai e lume primprejur pe la mese, dar deodata, cand isi dadu seama, incepu sa rada in hohote.
- Wunderbahr .... Reizend ... ( Minunat .... Splendid .... ) .... se minuna.
Cand zambea, din cauza lipsei de concordanta dintre ceea ce simtea si ceea ce cauta sa exprime, avea un aer cretin. Am intrebat daca pot sa vad fetita.
- Acum nu. Are frisoane si febra destul de mare.
- E tot in pivnita ?
- Va rog, mai incet. Barbatul meu nu stie nimic. Ma tot intreaba unde dispar, de ce sunt zapacita. Azi am gresit o adunare si s-a infuriat. Cadavrul nu-l pot transporta decat la noapte, cand se intuneca bine. Si incepu sa rada : ha-ha-ha ! Glänzend, aber sie sprechen glänzend .... ( Admirabil, dar dumneavoastra vorbiti admirabil )... Vreti sa-mi ajutati la noapte ...
Am ras si eu.
- Foarte amuzant, am spus. Si fetita o sa ramana toata noaptea in pivnita, singura ? am intrebat, batand cu degetele pe masa ca cineva care canta la pian.
- Nu stiu cum sa fac. Dupa ce scap de batrana, voi spune ca m-am pomenit cu Ines. Sotul meu o cunoaste pe fetita lui Trude. E un om fricos, dar nu-i rau. Cand o s-o gaseasca in pat, bolnava, n-o sa aiba inima s-o arunce in strada. Fetita noastra e in Tirol, la rude.
- Dar cum o s-o lasam pana dimineata fara aer, singura, cu febra ? Trebuie sa ne ducem imediat ....
Patroana rase.
Am inteles ca cineva priveste spre noi si m-am fortat sa rad si eu.
- E imposibil sa ramaie in pivnita pana maine, fara aer, in miros de cadavru. Ce putem face ca s-o scoatem numaidecat ?
- Nu e prudent. Mai intai sa scapam de batrana ...
Si avand aerul ca se distreaza de minune, ca iar imi spune o anecdota cu haz : Noi riscam lagarul, ganditi-va la asta. Avem si noi un copil ....
Si iar incepu sa se prapadeasca de ras.
- Foarte amuzant ! Foarte amuzant ! repetam ...
Si in acelasi timp aduceam mereu alte argumente sa-mi dea fetita, iar ea, continuand sa rada, incepu sa-mi explice unde e usa din dos, scara, pivnita.
Cum sa descriu ce am gasit acolo ? Cu ce sa incep ? Cu intunericul ? Cu mirosul statut si muced de butoaie de vin ?
Batrana, rostogolita pe jos, invelita cu o cuvertura galbena. In partea opusa, o canapea verde, stricata, trasa spre ferestruica ce dadea spre trotuar. Un breton balai acoperea o frunte imbrobonata de febra. Fetita lui Trude delira. Nu m-am gandit prea mult ce fac. Mi-am dat seama ca primul lucru de care are nevoie e aerul proaspat. Am luat-o in brate. Era de bine, de rau imbracata. Probabil ca de mult nu mai stia ce e o camasa de noapte. Grea nu era. Pe strada a deschis ochii si m-a privit incercand sa ma recunoasca. La hotel s-au uitat cam chioras la mine, dar n-au indraznit sa intrebe nimic. Apucasem sa cer portarului sa trimita la Farmacie dupa niste alcool, iar de la restaurant am cerut doua ceaiuri cu lamaie si am dat bacsisuri mari. Asa cum am prevazut, mica Ines avea nevoie de aer. Am deschis ferestrele largi. Dormea acum mai linistita. «
( extras din romanul « Cartea Mironei « , de Cella Serghi )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu